Ce fac cu mâinile și picioarele când vorbesc în public?

Când vorbești în public, mâinile și picioarele sunt la fel de importante ca și mesajele pe care le transmiți.

Pentru că, atunci când susții o prezentare, publicul nu primește doar cuvintele tale. Te vede pe tine, întreg. Felul în care intri în spațiu, cum stai, cum respiri, ce fac mâinile tale, unde se duc picioarele, dacă vocea și corpul susțin aceeași idee sau par să ducă două conversații diferite.

Îmi amintesc de un antrenament cu un CEO care urma să susțină un discurs la o conferință importantă. Venise cu draftul pregătit și lucram pe prezentare când, la un moment dat, i-am spus:

---

Am râs împreună, dar replica descria perfect ceva ce văd des la conferințe sau evenimente de business.

Când vorbesc în public, mulți oameni uită că sunt un întreg. Ajung în fața audienței, își concentrează toată atenția asupra discursului și, din acel moment, parcă se produce o separare între minte și corp.

Creierul are de rezolvat lucruri importante: următoarea idee, ordinea slide-urilor, timpul rămas, reacția publicului, întrebările care ar putea veni. Iar corpul pare să întrebe:

Bine, prietene, te-am adus până aici și acum m-ai uitat? Ai de vorbit zece sau cincisprezece minute. Eu ce fac în timpul ăsta?

Și începe să-și găsească singur o ocupație.

Ce se întâmplă cu corpul nostru când vorbim în public?

Dacă speakerul nu este conectat cu el însuși, picioarele se mișcă fără direcție, greutatea corpului trece mecanic de pe un picior pe altul și face kilometri imaginari pe o scenă de câțiva metri.

Mâinile își găsesc și ele propria viață. Repetă același gest indiferent de idee, se ascund, se agață de haine, se încleștează sau se mișcă fără legătură cu ceea ce spune. Iar dacă vorbește la microfon, uneori pare că se luptă cu un adversar invizibil.

Alteori, se întâmplă opusul.

Corpul se retrage complet din comunicare. Devine inert, închis, fără energie, iar vocea îl urmează și își pierde ritmul și forța. Speakerul continuă să livreze corect propoziții, dar nu mai există un întreg care comunică. E doar un discurs rostit de cineva care pare să-și fi lăsat corpul în altă parte.

Și asta nu se întâmplă doar pe scenă.

Am întâlnit oameni care, într-o conversație obișnuită, fără presiunea unei audiențe, își mișcă brațele atât de stângaci și imprevizibil, încât ai senzația că, dacă ar ține în mână un pahar cu apă, conversația s-ar termina cu totul altfel.

Și nu mă refer la eleganță, ci la o problemă de conștientizare: cât de bine simți unde se află corpul tău, cum se mișcă și ce transmite în timp ce mintea ta este ocupată să vorbească?

Ce este propriocepția și de ce contează?

Vorbim ușor despre cele cinci simțuri pentru că sunt evidente. Vedem, auzim, atingem, mirosim, gustăm.

Există însă și un simț despre care vorbim mult mai rar sau nici nu știm că îl avem: propriocepția, numită adesea și „al șaselea simț”.

Propriocepția este capacitatea de a simți poziția și mișcarea propriului corp fără să fie nevoie să îl urmărești permanent cu privirea.

Ridică o mână și du-o în spatele capului. Nu trebuie să o vezi ca să știi unde este. Poți merge fără să-ți urmărești picioarele la fiecare pas. Poți întinde mâna după un obiect, îți poți schimba poziția pe scaun sau îți poți apropia degetele unele de altele cu ochii închiși.

Corpul trimite permanent informații despre poziție, mișcare, forță și efort, iar creierul folosește aceste informații pentru a organiza mișcarea. De cele mai multe ori, procesul este atât de firesc, încât nu avem niciun motiv să ne gândim la el.

Și poate tocmai de aceea îl ignorăm și atunci când comunicăm.

De ce corpul nu este doar un decor al discursului?

În public speaking există încă ideea că mai întâi construim discursul și, după ce terminăm lucrurile serioase, ne ocupăm puțin și de corp.

Ce fac cu mâinile? Cum să mă mișc? Unde să privesc?

Problema este că această ordine ne poate face să tratăm corpul ca pe un accesoriu al mesajului. Ca și cum ideea ar fi undeva în minte, cuvintele ar transporta-o, iar corpul ar avea doar sarcina de a nu deranja prea tare procesul.

Dar comunicarea umană nu funcționează atât de fragmentat.

Gesturile nu sunt simple ornamente puse lângă cuvinte. Uneori completează ideea, o clarifică, îi dau ritm, marchează o opoziție, o succesiune de mesaje sau un punct important.

Când un om este cu adevărat conectat la ceea ce spune, corpul lui nu recită o coregrafie învățată, ci participă la gândire. De aceea, nu cred în rețete de tipul: la fraza aceasta ridică mâna, după trei minute fă doi pași spre stânga, la ideea principală oprește-te în centrul scenei și privește dramatic spre sală.

Publicul simte repede când corpul execută ceva ce omul nu locuiește. Iar prezența nu înseamnă coregrafie, ci coerență.

De ce gesturile forțate nu funcționează în comunicare?

Una dintre marile confuzii în public speaking este că un corp bine folosit ar trebui controlat permanent. Și așa apar speakerii care, în loc să comunice, se supraveghează.

• Unde îmi sunt mâinile?
• Am făcut prea mulți pași?
• Zâmbesc suficient?
• M-am uitat și în partea dreaptă a sălii?

În acest punct, o parte importantă din atenție nu mai este disponibilă pentru public și pentru idee, pentru că este ocupată cu monitorizarea propriei performanțe.

Nu ai nevoie să-ți urmărești corpul în fiecare secundă. Ai nevoie să-l simți.

Este o diferență enormă între control și conștientizare. Controlul excesiv produce rigiditate. Însă conștientizarea îți permite să observi când te închizi în tine, când te grăbești, când corpul tău vrea să fugă din fața audienței, când respirația devine superficială sau când un gest repetitiv începe să vorbească mai tare decât mesajul.

Corpul trebuie readus în comunicare, nu trebuie ținut sub pază.

Cum îți folosești corpul într-o prezentare?

Ce fac cu mâinile? – e una dintre întrebările care mi se adresează des. Nu începi prin a întreba ce faci cu mâinile, începi cu:

• Ce vrei să spui?
• De ce este important pentru tine?
• Ce vrei să înțeleagă publicul?
• Unde este tensiunea reală din prezentare?
• Ce idee susții și care este poziționarea ta față de ea?

Corpul unui om care știe ce vrea să spună se organizează diferit de corpul unui om care încearcă doar să-și amintească un text.

Asta nu înseamnă că totul vine natural și nu mai este nevoie de antrenament. Dimpotrivă. Înseamnă că antrenamentul bun nu începe prin a lipi gesturi peste un discurs, ci prin a construi legătura dintre idee, voce și corp.

• Mișcarea trebuie să aibă un motiv.
• Pauzele trebuie să aibă un motiv.
• Gestul trebuie să aparțină ideii.
• Tăcerea trebuie să lase loc sensului, nu panicii.
• Și chiar nemișcarea poate fi foarte puternică atunci când nu vine din îngheț, ci din stăpânire.

Cum încep un antrenament de public speaking?

Încep fiecare antrenament de Public Speaking sau Business Presentation cu înțelegerea omului din fața mea.

• Cine este?
• În ce context comunică?
• Ce știe?
• Ce vrea să transmită?
• Ce îl face credibil?
• Ce îl împiedică să fie clar?
• Ce se întâmplă cu el atunci când apare presiunea?

Abia apoi lucrăm la discurs, structură, voce, ritm, corp și relația cu publicul. Pentru că nu antrenez un text, ci un om care va trebui să susțină o prezentare în fața altor oameni. Iar una dintre primele conștientizări importante este foarte simplă: ai un corp pe care te poți baza.

• Picioarele îți pot da stabilitate.
• Respirația îți poate regla ritmul.
• Mâinile pot da formă ideilor.
• Privirea poate construi relație.
• Mișcarea poate susține tranzițiile.
• Pauza poate crea greutate.

Dar toate astea funcționează numai când nu mai încerci să-ți abandonezi corpul ca să salvezi discursul.

Ce înseamnă să fii prezent când vorbești în public?

Prezența nu înseamnă să ocupi mult spațiu și nici să produci permanent gesturi vizibile.

Înseamnă să fii acolo cu totul, să nu existe o idee spusă de voce și alta transmisă de corp, să nu vorbești despre încredere cu picioarele pregătite de fugă.

Înseamnă să nu vorbești despre entuziasm cu vocea stinsă, să nu vorbești despre deschidere cu gesturi închise, să nu vorbești despre conectare și să privești doar slide-urile.

Corpul nu trebuie să fie perfect, doar trebuie să fie al tău.

Și, poate, acesta este unul dintre lucrurile pe care le uităm cel mai des când vorbim în public: nu intrăm în fața oamenilor doar cu ideile noastre, cu experiența noastră sau cu un discurs bine pregătit. Intrăm întregi.

Iar când mintea, vocea și corpul trag în aceeași direcție, publicul nu mai vede un om care încearcă să susțină o prezentare. Ci pe cineva care are ceva de spus și știe unde îi sunt mâinile și picioarele, fără să mai fie nevoie să le caute.