Cum să îmblânzești teama de eșec când te expui

Teama de eșec când te expui în public e o emoție comună.

Cele mai multe cursuri pe care le-am susținut de la începutul anului au fost Business presentation și Media Training.

Când îmi întreb cursanții ce doresc să rezolve, aud des că le e teamă că nu vor ști cum să spună, ca să fie corect înțeleși. Sau că vor să scape de trac și de emoții.

De fapt, vor să scape de teama de eșec. Un sentiment pe care l-am trait și eu.

Teama de eșec

Pentru unii oameni, această teamă e inexplicabilă. Au o carieră în spate, au trait multe experiențe și, cu toate acestea, gândul că n-ar da bine în public îi face, de multe ori, să renunțe la a mai încerca.

De altfel, un studiu din 2018 relevă că 90% dintre executivi admit că frica de eșec îi ține noaptea treji mai mult decât orice altă îngrijorare.

Iar potrivit Băncii Mondiale, în ultimele două decenii a crescut procentul adulților care văd oportunități în a începe o afacere, dar se simt blocați de teama de eșec.

O explicație ar fi că tot ce facem și ajunge pe rețelele sociale e amplificat, comentat, criticat.

O alta este este că cei cu o teamă inexplicabilă de eșec au avut părinți super protectori, cu așteptări foarte mari de la ei. Sau care i-au protejat de micile riscuri și eșecuri, care construiesc forța emoțională necesară pentru a rezista inevitabilelor eșecuri mai mari ale maturității.

Studiile arată că unii oameni trăiesc atât de profund această teamă încât ajung să sufere de atichifobie.  E teama că ceilalți îi vor evalua negativ. Se simt lipsiți de incredere si încep ceva important doar daca le este garantat succesul. Sunt descurajați să-și asume riscuri și să încerce lucruri noi.

Teama de eșec are mai multe surse, nu toate evidente.

Ar putea părea că e teama de rezultate slabe pe care le putem anticipa. De exemplu, mi-e frică să fac o prezentare în fața șefului pentru că, dacă eșuez, nu voi primi promovarea, cu implicații clare pentru carieră. Sau, dacă vorbesc în public, nu voi reuși să spun ce-mi propun și îmi va fi afectată imaginea. Ori, dacă dau un interviu jurnaliștilor, îmi vor răstălmăci cuvintele și nu mai pot ieși din casă de rușine.

Dar teama de eșec pare să fie, în esență, ceva mai profund.

E teama de necunoscut

Cercetătorii au descoperit că cei care se tem puternic de eșec

• au orientare scăzută spre realizări (nu se bucură de propriile realizări și de îndeplinirea obiectivelor)
• și anxietate ridicată la teste (teama de a nu performa într-un moment important).

Cu alte cuvinte, sunt motivați mai puțin de posibilitatea de a câștiga ceva valoros și preocupați mai mult de posibilitatea de o da în bară.

Aceste trăsături de personalitate au legătură și cu perfecționismul. Mai bine zis, cu aparența perfecțiunii.

De fapt, perfecționismul și frica de eșec merg mână în mână.

Te fac să crezi că succesul nu înseamnă să faci ceva bun, ci să nu faci ceva greșit.

Adevărul e că, atunci când te străduiești pentru succes, pornești într-o călătorie interesantă către o destinație uimitoare. Ca atunci când urci pe un munte pentru că muntele este acolo. În schimb, cu teama de eșec îți concentrezi energia doar să nu cazi de pe stâncă.

Surprinzător, cei care se tem de eșec nu au nevoie să devină mai neînfricați pentru a reuși. În fond, neînfricarea oarbă e anormală și chiar periculoasă, pentru că duce la asumarea unor riscuri nejustificate.

Cum să îmblânzești teama de eșec

Cel mai bun mod de a îmblânzi frica este de a perfecționa curajul.

Curajul ne ajută să fim mai echilibrați (să echilibrăm și prudența), să vedem clar pericolul și să găsim soluții. Chiar și în situații comune, cum ar fi un mic conflict.

• Înfruntarea fricii în cazul vorbitului în public se rezolvă prin pregătire și expunere.
• În relația cu jurnaliștii, când dai interviuri sau faci declarații sunt tehnici care te ajută să-ți formulezi mesajele, astfel încât să nu deviezi de la răspuns. Desigur, și aici pregătirea și expunerea sunt esențiale.

Așadar, nu să fii perfect e soluția, ci să perfecționezi curajul. E mai mult decât simpla abordare a unei probleme; e o oportunitate de a crește.

Am trecut și eu prin asta

Îmi amintesc clar de primul discurs pe care l-am avut în fața unei săli pline. Noroc că era pe scenă un pupitru în spatele căruia m-am proptit și de care mă țineam cu putere. Simțeam că, dacă mă desprind de el și fac câțiva pași, mi se vor tăia picioarele.

Îmi amintesc și de prima apariție la TV, pe sticlă, în urmă cu peste 25 de ani. Desi mă pregătisem, îmi scrisesem ideile și repetasem, mi-au tremurat mâinile, picioarele și vocea cum nu mi-aș fi imaginat. Au fost cele mai lungi 10 minute din viața mea. Îmi doream să fiu oriunde, mai puțin în fața camerei, în baia de lumini, cu zeci de ochi asupra mea. Și cine știe câți erau dincolo de ecran…

Ani mai târziu, mă uit la acele experiențe și zâmbesc. Pentru că au fost un cadou incredibil.

Deși mi-am dat un 10 perfect la umilință, de atunci m-am antrenat și am transformat comunicarea în pasiune și profesie. Am învățat să îmi arăt personalitatea în moduri în care nu cred că aș fi reușit altfel. Deprinderea comunicării în public m-a eliberat.