E greu să ne dăm seama când reziliența ne ține pe loc, pentru că, din afară, totul poate arăta impecabil.
Continuăm, funcționăm, rezolvăm, mai ducem o zi, mai închidem un proiect, mai salvăm o situație, mai traversăm o perioadă dificilă.
Ni s-au dat, dintotdeauna, exemple de oameni puternici despre a căror viață nu știm prea multe, astfel că reziliența a devenit un fel de certificat moral de maturitate și putere. Lăudăm antreprenorii care nu renunță, liderii care rămân în picioare sub presiune, angajații care livrează în condiții imposibile, oamenii care trec prin crize personale și revin repede la viață, preferabil cu o lecție despre cât de mult i-a ajutat experiența să crească.
Ne plac poveștile despre oamenii care merg înainte. Și ne plac atât de mult, încât rareori mai întrebăm unde merg.
Pentru că reziliența, această capacitate extraordinară de a face față adversității și de a ne redresa după experiențe dificile, poate avea și o parte mai puțin luminoasă. Ne poate ajuta să rămânem mai mult timp într-o situație care nu mai funcționează, să tolerăm ce ar trebui schimbat și să transformăm suferința într-o dovadă a valorii personale.
Dar dacă reziliența nu ne mai protejează, ci doar amână momentul în care avem curajul să recunoaștem că ceva este profund greșit?
Ce este, de fapt, reziliența?
În conversațiile obișnuite, vorbim despre reziliență ca despre capacitatea de a rezista, orice-ar fi. Doar că cercetările despre reziliență sunt mai nuanțate.
Psihologii George Bonanno și Charles Burton de la Columbia University au propus un model al flexibilității regulatorii, care mută discuția de la simpla rezistență la o capacitate mult mai sofisticată. Aceea de a citi corect contextul, de a construi mai multe strategii de răspuns și de a vedea dacă strategia aleasă funcționează sau trebuie schimbată.
Cu alte cuvinte, reziliența nu înseamnă să ai un singur răspuns foarte bine antrenat la orice problemă.
Reziliența înseamnă să observi ce se întâmplă, să înțelegi ce soluție cere situația și s-o schimbi dacă rezultatele îți arată că nu funcționează.
Pare simplu, doar că deseori facem exact opusul.
Paradoxul este că o strategie care a funcționat foarte bine într-un context devine, prin repetare automată, cea care ne ține blocați în altul. Căci nu doar slăbiciunile ne pot face rău, ci și calitățile pe care le folosim în exces.
Când reziliența devine o formă de rigiditate?
Sunt oameni care rezolvă aproape orice prin mai multă rezistență. Dacă ceva nu merge, muncesc mai mult, iar dacă sunt obosiți, cer și mai multă disciplină de la ei. Dacă organizația este confuză, devin ei mai eficienți, dacă o relație îi consumă, încearcă să fie și mai înțelegători. Iar dacă un sistem este nedrept, își perfecționează capacitatea de a funcționa în interiorul nedreptății.
La început această forță impresionează, dar mai târziu, poate deveni o capcană.
Pentru că există o diferență între a te adapta la o situație dificilă și a deveni atât de bun în a o suporta, încât problema poate continua nestingherită tocmai datorită capacității tale de a rezista.
De exemplu, în organizații, echipe întregi sunt lăudate pentru reziliență după perioade lungi de suprasolicitare, după reorganizări succesive, schimbări prost comunicate, obiective contradictorii sau lipsă de resurse. Iar pentru că oamenii reușesc de fiecare dată să salveze situația, problema de fond nu mai pare atât de urgentă. Când oamenii compensează permanent dezordinea unui sistem, reziliența lor devine, fără să vrea, subvenția invizibilă a sistemului.
Și aici apare unul dintre cele mai mari pericole ale glorificării rezilienței: responsabilitatea pentru o problemă colectivă este mutată asupra capacității individuale de a o suporta.
Oamenii sunt trimiși la traininguri să învețe gestionarea stresului, dar cauza stresului rămâne neatinsă. Primesc discursuri despre echilibru într-un sistem construit pe dezechilibru, ori sunt încurajați să pună limite într-o cultură care îi penalizează exact atunci când o fac.
Și asta se întâmplă și când vin peste noi taxe mai mari, creșteri de prețuri sau decizii politice luate în interesul celor care le iau, nu al cetățenilor.
Nu spun că oamenii nu trebuie să învețe să gestioneze presiunea, ci că există un moment în care adaptarea individuală încetează să mai fie soluție și devine alibiul sistemului.
Ne face reziliența întotdeauna mai puternici?
Puține propoziții sunt mai seducătoare decât „Ce nu te omoară te face mai puternic”. Are optimism și o calitate reconfortantă: ne promite că suferința nu a fost inutilă.
Numai că viața este mai complicată.
Cercetările despre reziliență sugerează o relație mai nuanțată între experiențele dificile și starea de bine pe termen lung. Studiile spun că persoanele care au trecut printr-un nivel moderat de adversitate au raportat, în medie, rezultate mai bune decât cele aflate la extreme: fie fără adversitate semnificativă, fie cu o expunere foarte mare.
Dar nu spun că suferința construiește automat caracterul și nici că mai multă adversitate produce mai multă reziliență.
Contează intensitatea, durata, controlul pe care îl avem asupra situației, resursele disponibile, sprijinul, sensul pe care îl dăm acțiunilor noastre și, foarte important, posibilitatea reală de a ieși din situația respectivă.
Nu orice rană e o lecție, unele rămân răni.
Mi se pare că am dezvoltat o grabă aproape indecentă de a transforma suferința oamenilor în dezvoltare personală. Ai trecut prin ceva greu, ai pierdut, ai fost rănit? Sigur ai învățat ceva și ai devenit mai puternic.
Poate că da. Dar poate că, pentru o vreme, te-a și distrus.
Poate că ți-a luat ceva și adevărata lecție nu este că ai devenit suficient de puternic pentru a suporta, ci că nu mai trebuie să accepți niciodată acel lucru.
Uneori, povestea „asta m-a făcut mai puternic” este adevărată, avem nevoie să ne-o spunem pentru a putea merge mai departe. Și nu este nimic greșit, cât timp povestea nu ne obligă să negăm ce ne-a costat sau să recomandăm altora aceeași suferință în numele formării caracterului.
De ce confundăm capacitatea de a rezista cu valoarea personală?
Unii dintre noi și-au construit identitatea în jurul capacității de a duce poveri. Uneori, această identitate ne salvează, pentru că în momente dificile avem nevoie să știm că ne putem baza pe noi. Dar, dacă rămânem prea mult în această poveste, ea poate deveni o închisoare.
Pentru că atunci când valoarea personală începe să depindă de cât putem suporta, renunțarea devine rușinoasă, odihna seamănă cu slăbiciunea, iar cererea de ajutor pare o fisură în imaginea pe care ne-am construit-o despre noi.
Și astfel, continuăm să ducem chiar și atunci când nu mai este nimic eroic în asta.
Cred că una dintre cele mai nedrepte replici pe care le putem spune unui om aflat la capătul puterilor este:
„Poți, te descurci, nu te-ai plâns niciodată, ai trecut prin situații și mai grele. Ești puternic, cum de nu mai poți?”
Nu mai poate pentru că a putut foarte mult timp. Capacitatea de a rezista nu este infinită și nici nu ar trebui tratată ca și cum ar fi. Iar valoarea unui om nu se măsoară în numărul de lovituri pe care le poate primi rămânând în picioare și nici maturitatea în numărul de situații toxice în care le-a trăit.
De ce corpul spune uneori „NU” înaintea minții?
Mintea este un negociator foarte talentat și are o capacitate remarcabilă de a muta linia de sosire. Mai rezist puțin, după proiectul acesta va fi mai bine. După ce cresc copiii. După ce trece criza. După ce se schimbă șeful. După ce demonstrez că pot.
Însă corpul este mai puțin impresionat de aceste argumente.
Oboseala cronică, insomnia, anxietatea persistentă, tensiunea permanentă sau dificultatea de concentrare nu înseamnă automat că avem nevoie de și mai multă disciplină.
Corpul nu este întotdeauna un strateg perfect, dar ține o contabilitate pe care mintea noastră, foarte ocupată să-și păstreze imaginea de om puternic, preferă să nu o citească.
Când este renunțarea o formă de reziliență?
Am construit o cultură întreagă în jurul oamenilor care nu renunță și mult mai puține povești despre cei care au știut să se oprească la timp. Poate pentru că perseverența arată mai bine, are obstacole, sacrificiu, tensiune și o victorie la final.
Renunțarea e mai greu de ambalat, căci nu produce aplauze, nu oferă fotografii spectaculoase și nu are muzică de fundal. Înseamnă doar că un om a stat suficient de mult în fața realității încât să accepte că proiectul, relația, strategia, rolul sau obiectivul în care a investit nu mai merită costul.
Cred că o formă de maturitate este să nu confundăm loialitatea față de un scop cu loialitatea față de metoda prin care am încercat să-l atingem.
Poți renunța la un drum fără să renunți la tine. Poți închide un business fără să renunți la antreprenoriat, poți pleca dintr-o organizație fără să renunți la ambiție, poți abandona o strategie fără să abandonezi ținta și poți ieși dintr-o relație fără să renunți la ideea de a fi cu cineva. Renunțarea este uneori dovada rezilienței, nu opusul ei.
Cum deosebim o provocare de o capcană?
Nu există o formulă perfectă, doar o întrebare care poate funcționa:
Dacă voi continua exact în același fel, sunt motive reale să cred că situația se va îmbunătăți?
Într-o provocare, relația dintre efort și rezultat nu este întotdeauna imediată, dar sunt semne că ceva se mișcă: înveți, ajustezi, înțelegi mai mult, te apropii, chiar dacă drumul rămâne dificil.
Capcanele, însă, cer tot mai mult și întorc tot mai puțin, iar efortul este investit pentru a conserva exact situația care te consumă. Și poate că unul dintre cele mai utile lucruri pe care le putem învăța despre reziliență este să vedem această diferență mai devreme.
Cum practicăm reziliența fără să devenim prizonierii ei?
Poate că primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să coborâm reziliența de pe soclul virtuților morale și să o privim ca pe ceea ce este. O capacitate, o strategie, un instrument extraordinar de bun într-un context și profund nepotrivit în altul.
Modelul flexibilității regulatorii propus de Bonanno și Burton este util tocmai aici, pentru că ne amintește că adaptarea nu înseamnă aplicarea cu încăpățânare a aceleiași strategii, ci trei lucruri foarte concrete:
- să citim corect contextul,
- să avem mai multe răspunsuri la o problemă,
- să fim atenți la ce produce, în realitate, strategia noastră.
Uneori reziliența înseamnă să reziști iar alteori să te odihnești. Uneori să insiști și alteori să schimbi metoda. Uneori să accepți o realitate pe care nu o poți schimba și alteori să refuzi să te mai adaptezi la una în care nu te simți tu însuți.
Poate că adevărata reziliență nu înseamnă să demonstrăm cât de mult putem duce, ci să știm ce merită dus mai departe, ce trebuie schimbat, ce cere o altă strategie și ce trebuie, pur și simplu, să lăsăm în urmă.