Despre eroism, decizii inspirate și coniac

După ce amiralul Lord Horatio Nelson, cel mai faimos ofițer din istoria Marinei Regale a Marii Britanii a murit eroic în bătălia de la Trafalgar în 1805, s-a întors acasă într-un butoi cu coniac. A fost decizia medicului său – un chirurg irlandez, care a intrat și el în istorie datorită acestei hotărâri.

Ingredientul cheie care i-a inspirat pe cei care au consumat butoaie cu cerneală prin care a fost redată apoi întâmplarea – e coniacul. Iar aceasta e mai mult decât o poveste despre eroism, decizii inspirate și muuuult coniac. E despre narațiunile ce au efecte de rețea.

Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl ocupăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni.  Povești despre care auzim sau pe care ni le spunem nouă înșine. Povești care explică cum funcționează lumea și ce se întâmplă în și cu ea. Narațiunile pe care le credem ne determină acțiunile, iar poveștile populare tind să devină și mai populare. De ce se întâmplă așa și ce putem învăța din ele, e un subiect pe care îl discut cu participanții la Cursurile de Comunicare în business.

Iar povestea lui Nelson, a chirurgului său și a beneficiilor coniacului – te invit s-o savurezi în continuare.

Amiralul Horatio Nelson

Într-un sondaj BBC din 2002, Nelson era pe locul 8 pe lista celor mai mari 100 de britanici — puțin în urma reginei Elisabeta I și înaintea lui Sir Isaac Newton și a lui William Shakespeare. Iar monumentul din Trafalgar Square ridicat în onoarea sa e o emblemă britanică atât de importantă, încât chiar Hitler a plănuit să-l ducă la Berlin după ce a cucerit Londra.

Faimos deja în timpul vieții, faima lui Nelson a atins noi culmi după moartea sa. A fost un brav ofițer, care promova pe meritocrație și nu pe legături politice. Care vorbea despre brațul amputat drept înotătoarea sa, care nu își negocia deciziile nici măcar cu superiorii. Un lider extrem de eficient, empatic, care-i inspira pe superiori și pe subalterni cu curajul și cu carisma sa numită și Nelson touch. Sigur, relația sa extraconjugală cu soția unui diplomat a fost aur pentru tabloide și a adăugat un aer de romantism scandalos isprăvilor sale.

Vestea morții lui Nelson – și că se întoarce acasă într-un butoi cu coniac (amestecat cu camfor și smirnă), a durat 16 zile să ajungă la Londra. Iar în următoarele două luni, Anglia a fost în frenezie. The Times publica zilnic articole despre moartea eroului și despre progresul spre casă al navei Victory. Desigur, toate știrile erau speculații, căci martorii oculari erau încă pe mare.

Sute de oameni scriau poezii (în engleză și latină) pe care le trimiteau la gazetă, încât ziarul a trebuit să le ceară să se oprească. Și, deși nimeni din Anglia nu știa încă ce s-a întâmplat în ultimele momente ale lui Nelson, Teatrul Royal Drury Lane (cel mai vechi teatru din Londra) punea în scenă în fiecare seară reconstituiri ale momentului tragic.

CHIRURGUL LUI NELSON

În zilele noastre, când ne gândim la chirurgi, ne vin în minte specialiștii care fac operații complicate. Dar anii 1800 nu erau prea departe de zilele chirurgului-frizer. În absența anesteziei, cei mai mulți chirurgi erau, în esență, băieți corpolenti care puteau cu ușurință să te doboare și să te țină la pământ în timp ce tăiau și coseau. Ei proveneau, adesea, din clasele inferioare. Spre deosebire de medicul navei, nu erau invitați să ia masa cu ofițerii.

Însă chirurgul lui Nelson, William Beatty, a fost foarte competent. 96 din 102 victime de la Trafalgar tratate de Beatty au supraviețuit, inclusiv majoritatea celor cu membre amputate. Beatty nu avea personal suficient și nu opera în cel mai bun scenariu, ci într-o cabină mică, slab iluminată, pe o navă atacată, în mijlocul unei furtuni.

Acest irlandez preia controlul asupra corpului lui Nelson. În esență, pentru că a fost suficient de îndrăzneț să spună „Cred că știu cum să fac asta!”  dar și pentru că era respectat pentru priceperea lui.

Păstrarea unui corp valoros în alcool nu era nemaiauzită în anii 1800, dar nici ceva obișnuit. Iar ca om de știință, a ales coniacul – cea mai puternică băutură de la bord, numită și ”spritul vinului”.

SOSIREA LUI NELSON

Între timp, Londra se pregătea pentru cea mai fastuoasă sărbătoare funerară. Fiecare oraș era în alertă și pregătea parade. Niciun zvon nu era prea nesemnificativ pentru a fi tipărit. Întreaga națiune era pregătită pentru ceva nemaivăzut.

Când nava Victory a ancorat, portul a fost inundat de vizitatori. În mijlocul transferului, Beatty a efectuat autopsia, în timpul căreia a recuperat glonțul care l-a ucis pe Nelson și o bucată de epolet de aur – dovada că fusese lovit în umăr înainte ca glonțul să se înfigă în coloana vertebrală.

Acum, chirurgul William Beatty devenise și el faimos. De ce nu a folosit rom în loc de coniac? se întrebau oamenii. Ba chiar abundau legendele că licoarea în care a fost transportat Nelson ar fi fost băută până la ultima picătură de marinari, pentru a simți ”atingerea eroului”.

Dar în 1807, Beatty a ripostat cu o carte de succes: Authentic Narrative of the Death of Lord Nelson, în care a scris, cu o voce autoritară, că toate deciziile sale au fost excepțional de inteligente și, apropo, coniacul a fost cea mai bună alegere:

Spiritul vinului (coniacul) e, cu siguranță, de departe cel mai bun atunci când poate fi procurat.

I s-a permis să păstreze glonțul și l-a purtat tot restul vieții sale ca ceas de buzunar. Când a murit în 1842, familia sa i l-a dat reginei Victoria, care l-a păstrat la loc de cinste în Castelul Windsor, unde se află și astăzi.

Poveștile ne atrag iar narațiunile au efecte de rețea

Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl luăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni.  Sunt povești care explică cum funcționează lumea și ce se întâmplă în ea. Narațiunile pe care le credem ne determină acțiunile – iar poveștile populare tind să devină și mai populare. Ca și această poveste, cu aromă de coniac.