Darwin a studiat pe Insulele Galapagos 13 specii de cinteze – cunoscute azi sub numele de ”cintezele lui Darwin”.
Prin anii ’70, câțiva cercetători americani le-au studiat, la rândul lor și au descoperit că, după 1 an de secetă, majoritatea celor care au supraviețuit avea ciocul mai mare decât celelalte.
Așadar, forma ciocului s-a modificat, pentru a se potrivi cu sursele de hrană.
În anii ploioși ce-au urmat secetei, numărul cintezelor cu ciocul mai mic l-a depășit din nou pe al celor cu ciocul mai mare. Iar la finalul altor ani secetoși, au sărbătorit viața cele care s-au adaptat mediului.
Cercetătorii au mai remarcat că cinteze cu forma ciocului diferită se împerecheau, puii lor fiind mai puternici decât părinții.
Cintezele nu s-au transformat în „ceva nou”. Tot cinteze au rămas. Cred că Darwin ar fi fost încântat să știe cum au evoluat.
Și noi trăim un an ”secetos” și s-ar putea să fie urmat de altul la fel.
De fiecare dată când ne gândim la ceva ce nu a fost posibil anul trecut dar este posibil anul acesta, poate ar trebui să-i acordăm atenție.
Oricum, merită să încercăm!