Efectul ELIZA și iluzia empatiei artificiale
Efectul ELIZA explică de ce oamenii confundă un dialog care sună uman cu o dovadă de umanitate și cum inteligența artificială poate mima empatia, onestitatea și competența.
Când ritmul schimbării depășește capacitatea de adaptare
O prietenă scria: „A trecut și ianuarie 2026. A fost un an greu.” Pentru mulți dintre noi, o singură lună a avut densitatea unui an întreg. Nu doar pentru că a fost un început de an solicitant, ci mai ales pentru că ritmul schimbărilor din ultima perioadă depășește capacitatea reală de adaptare. Schimbările nu au mai venit pe rând, ci simultan. Unele previzibile, altele impuse, unele personale, altele care n-au ținut de noi:, economice, sociale sau politice. Iar corpul și mintea umană nu funcționează pe acumulare infinită. Cât putem duce, de fapt Sunt studii serioase care arată că oamenii pot integra realist una, maxim două schimbări majore într-un an. Nu vorbim despre mici ajustări, ci despre schimbări care cer reînvățare, renunțarea la repere cunoscute, adaptare emoțională, tolerarea incertitudinii pe termen lung. Când suntem nevoiți să ne adaptăm la trei sau mai multe schimbări majore într-o perioadă scurtă, ajungem în ceea ce se numește „punctul critic al schimbării”. Este pragul dincolo de care nu mai suntem implicați, ci copleșiți. Și atunci, încrederea scade, apare rezistența, iar la următoarea schimbare devenim și mai puțin receptivi. Cercetările au pornit din mediul organizațional, din companii și instituții. Dar mecanismul e profund uman și se aplică fiecăruia dintre noi, indiferent de rol sau context. Nu e despre voință. E despre fiziologie Asta e o distincție esențială. Și chiar nu mai avem nevoie de încurajări motivaționale: trebuie să faci față, trebuie să fii puternic, toți trecem prin asta. Căci nu e vorba despre lipsă de ambiție, de disciplină sau de setarea mentală potrivită. Pentru că adaptarea nu e doar o decizie mentală, ci un proces biologic și emoțional. Sistemul nervos are nevoie de timp ca să integreze schimbarea, să-i dea sens, să recalibreze siguranța. Când ignorăm aceste limite și adăugăm presiunea suplimentară a performanței continue, nu obținem oameni mai adaptați. Obținem oameni epuizați. Și totuși, ceva rămâne constant În acest context instabil, există o constantă: comunicarea. Dar și aici apare o schimbare importantă. Ani la rând am pledat pentru claritate și consecvență în comunicare. Și pe bună dreptate, căci claritatea e primul C din cei șase ai comunicării și va conta întotdeauna. Fără ea, apare confuzia iar fără consecvență, apare neîncrederea. Însă astăzi, claritatea și consecvența nu mai sunt suficiente. Ce lipsește din comunicare Când comunicării îi lipsește conexiunea, oamenii se deconectează. Când îi lipsește credibilitatea, încrederea dispare. Putem comunica corect, coerent și consecvent și totuși să nu mai ajungem la oameni. Și asta pentru că mesajele nu mai sunt suficiente într-un context în care oamenii sunt deja suprasaturați, obosiți și nesiguri. Astăzi, oamenii nu au nevoie de mai multă comunicare. Au nevoie de comunicare credibilă și mai ales de conexiuni reale, nu de discursuri impecabile. Altfel, comunicarea devine zgomot În lipsa conexiunii și a credibilității, comunicarea nu mai construiește iar cei care nu înțeleg asta vor continua să vorbească mai tare într-o cameră din ce în ce mai goală. În loc de concluzie Adaptarea reală nu înseamnă să îndesăm mai multe schimbări într-un timp mai scurt, înseamnă sens și spațiu de procesare. Iar comunicarea care azi contează nu este cea mai elaborată, ci cea care ține cont de aceste realități umane. Fără ele, orice mesaj, oricât de corect formulat, riscă să se piardă exact acolo unde contează cel mai mult: în oameni. PS: poza e din singura zi însorită din Ianuarie (în București).
Dialogul cu noi înșine, izvorul ascuns al furiei – Ep. 2
Am lansat o serie de articole despre „Cum comunicăm în diverse contexte și care e mecanismul din spatele comportamentelor”. Multe dintre ideile pe care le dezvolt le-am cuprins, de-a lungul anilor, în cursurile și workshopurile de Comunicare, Business Presentation și Public Speaking – și vin și din experiența de 30 de ani de comunicare. Am vorbit în primul episod dedicat Agresivității despre cum se naște violența și despre cum răul ajunge să se manifeste. Citește Cum comunică agresivitatea – Ep. 1 – sau, altfel spus – Când furia bate la ușă și violența intră fără să ceară voie. Acum, să coborâm în ochiul furtunii: în noi înșine. Și să vorbim despre ceva mai greu de acceptat: furia din noi. Furia din noi – rezervorul invizibil al agresivității Furia nu e doar în ceilalți, fiecare avem în noi un rezervor de furie. Diferența e că, la stimuli asemănători, unii reacționează cu echilibru, alții cu agresivitate. Aceeași situație poate aprinde scânteia în cineva și poate fi privită cu calm de altcineva. Diferența e dată de filtrele interioare: cum interpretăm realitatea și ce dialog avem cu noi. Căci în viață, cele mai multe conversații le avem nu cu ceilalți, ci cu noi înșine. Iar dacă acel dialog e plin de reproșuri, frici și tensiuni – exteriorul devine oglinda interiorului. Calitatea acestor conversații ne modelează reacțiile. În viață, cele mai multe conversații le avem nu cu ceilalți, ci cu noi înșine. Filtrul interior – cum interpretăm realitatea Exemple din viața de zi cu zi: În supermarket, la coadă la casă: tu lași culoarul liber din respect pentru ceilalți cumpărători și din bun-simț. Persoana din spate se enervează că „va intra cineva în față”. Tu vezi respectul, el vede pericolul. Două realități, același context. Colegul care ridică vocea pentru că ai întârziat câteva minute. S-ar putea să nu fie despre tine, ci despre vocea din mintea lui, care i-a repetat de zeci de ori: „Nu mă respectă nimeni. Nu mă ascultă nimeni.” Managerul nervos, fără să-i știi motivele. Dacă vocea ta interioară e „Eu nu contez”, izbucnești și tu (cel mai des în tine). Dacă vocea spune „Mai bine revin după ce se liniștește”, zâmbești și amâni discuția. Aceeași situație, reacții complet diferite. Diferența o face filtrul interior, ce-ți spui în mintea ta. Dacă îți repeți mereu că „nimeni nu mă ascultă, nu mă respectă, eu nu contez”, nu vezi sensul unui gest – vezi confirmarea unui întreg scenariu. Și reacționezi pe măsură. Câteodată, rezervorul de nemulțumiri are rădăcini reale: nedreptăți, lipsa de respect, frustrări zilnice. Situații dureroase și corecte în esența lor. Dar felul în care alegem să le manifestăm ține tot de filtrul interior: furie oarbă sau curajul să avem un dialog cu noi înșine și să ne concentrăm pe ce e în controlul nostru să schimbăm. Semnele furiei Din noi: respirație accelerată puls crescut, tensiune musculară gânduri „alb-negru” (ori totul e bine, ori nimic nu e) pumnii strânși, voce ridicată sau, paradoxal – calmă, dar ascuțită ca lama Din ceilalți: ton ridicat, sarcastic sau batjocoritor privire fixă, uneori amenințătoare gesturi ample și bruște E ca și cum energia ia foc și caută pe cine să ardă. Ce se întâmplă în corp? Când ne înfuriem, corpul activează sistemul „luptă sau fugi”. crește nivelul de adrenalină și cortizol creierul emoțional (amigdala) preia controlul și taie temporar accesul la rațiune sângele e direcționat spre mușchi și ne pregătește de atac sau fugă De aceea gândim în extreme și reacționăm disproporționat. Revenirea la calm durează între 20 de minute și o oră – și doar dacă nu tot alimentăm furia cu gânduri obsesive. Strategii pentru schimbarea dialogul interior distructiv Identifică gândurile alarmă: „M-au umilit.” / „Pentru ei nu contez.”. Testează realitatea: Care sunt dovezile? Ce altă explicație posibilă există? Reformulează: din „Mă ignoră” – în „Poate e grăbit/are o problemă/e distras. Putem clarifica”. Plan de revenire: recidivele sunt normale. Important e mecanismul de reechilibrare. Gândește-te la asta ca la o formă de igienă mentală. Așa cum te speli zilnic, la fel e nevoie să-ți cureți dialogul interior. Dacă lași balastul – reproșuri, frici, traume – să se adune, va colora inevitabil reacțiile tale. Adevărata putere Adevărata putere nu e să izbucnești mai tare, ci să știi să stingi focul înainte să te ardă. Poți scăpa de furia și violența din tine dacă știi că te aprinzi ușor? Răspuns scurt: da – poți reduce furia și impulsurile violente și le poți transforma în reacții controlate și sănătoase. Răspuns realist: nu peste noapte – e un întreg proces. Dar schimbarea e posibilă și palpabilă dacă aplici consecvent metode concrete, uneori cu sprijin profesionist. Furia nu dispare dacă o ignorăm – din minte se mută în corp și decide pentru noi. Să învățăm să o citim, să o întrebăm ce vrea și să-i oferim o cale mai bună de exprimare. Nu putem controla întotdeauna scânteia care apare, dar putem decide dacă o lăsăm să aprindă incendii sau să lumineze drumul. Puterea reală nu stă în cine strigă mai tare, ci în cum deprindem să ne ascultăm și ce alegem ce lăsăm să iasă din noi către ceilalți. În episodul următor, despre Cele 3 arme invizibile ale agresivității.
Cum comunică agresivitatea din oameni – Ep. 1
Lansez o serie de articole despre „Cum comunicăm în diverse contexte și care e mecanismul din spatele comportamentelor”. Multe dintre ideile pe care le dezvolt le-am cuprins, de-a lungul anilor, în cursurile și workshopurile de Comunicare, Business Presentation și Public Speaking – și vin și din experiența de 30 de ani de comunicare. În acest episod – Cum comunică agresivitatea – sau, altfel spus – Când furia bate la ușă și violența intră fără să ceară voie. Cum se naște violența? Violența nu e un fulger apărut pe cer senin. E mai degrabă furtuna pe care n-ai văzut-o venind, dar care aduna nori în fiecare zi în liniște aparentă. Se hrănește din procese mocnite, greu de observat chiar și de către cei care le trăiesc: gânduri repetate încă din copilărie (Tu nu contezi!), dialoguri interioare distructive (Nu te respectă nimeni. Nu valorezi nimic. Toți sunt împotriva ta), frustrări și stres acumulate, răni vechi și nevindecate, ascunse sub preș, lipsa educației emoționale – despre cum să ne gestionăm furia. Se mai hrănește și din contexte sociale tensionate, oboseală și din felul în care ne antrenăm mintea să reacționeze la provocări. Dar mai întâi, să înțelegem termenii Furia e o emoție primară, naturală. Poate fi sănătoasă dacă e recunoscută și exprimată fără să rănească: Mă deranjează că mi-ai vorbit așa. Agresivitatea e comportamentul – felul în care furia e exprimată, cu intenția de a domina sau intimida. Poate fi: Verbală – cuvinte, jigniri, ironii. Non-verbală (priviri tăioase, gesturi largi și amenințătoare) Digitală (online prin comentarii, hate, trolling). Violența e agresivitatea dusă la extrem, unde apare răul concret: fizic, psihologic, verbal, sau simbolic (ex.: când cineva impune norme și valori fără să-ți lase libertatea să alegi. De pildă, un profesor care tratează elevii „slabi” ca fiind lipsiți de valoare, iar aceștia ajung să creadă asta despre ei înșiși). Pe scurt: Furia e emoția Agresivitatea e comportamentul Violența e rezultatul distructiv. De unde vine agresivitatea? Uneori e învățată: copiii crescuți în medii abuzive traduc furia ca limbaj „normal”. Alteori vine din nevoi nesatisfăcute – lipsa hranei, a iubirii, a respectului. Poate fi mecanism de apărare – reacție la frică, la pierderea controlului sau la umilință. Și da, e adesea alimentată de frustrare și stres: când trăiești cu senzația că muncești degeaba sau că nimeni nu te ascultă. Dar e și o parte bună: așa cum cum agresivitatea poate fi învățată – reacțiile calme, comunicarea constructivă și gestionarea conflictelor se învață și ele. Atenție la formele subtile Mulți cred că violența înseamnă doar pumni și vânătăi. Fals. Nu toate rănile se văd pe piele. Agresivitate este și: Un cuvânt spus pe un ton jos și apăsat. Ironia aruncată cu răutate. Un mesaj pasiv-agresiv (În sfârșit, ai reușit și tu!). De ce unii oameni devin violenți, iar alții nu? La stimuli asemănători, unii reacționează cu echilibru, alții cu violență. Diferența o fac filtrele interioare: educația, interpretările și dialogul pe care îl avem cu noi înșine. Pentru că în viață, cele mai multe conversații le avem cu noi, nu cu ceilalți. Iar mintea noastră e ca o moară: ce-i dai, aia macină. Citește Ep. 2: Dialogul cu noi înșine – izvorul ascuns al furiei. Agresivitatea NU e un semn de putere. Ci un semn că puterea lipsește.
S – Semnătura personală în Comunicare
Când am fost invitată să vorbesc la evenimentul „10 S pentru o viață de succes”, am știut că nu va fi un simplu line-up de speakeri. Ci o colecție de perspective care să ne însoțească mult timp de-acum încolo. Așa că, mi-am pregătit idei care să se așeze în mintea celor prezenți, să provoace și, mai ales, să deschidă conversații. Am vorbit despre „S – Semnătura personală în Comunicare ” ca diferențiator în leadership. Un discurs despre curajul de a fi recognoscibil, clar și fidel propriei voci, într-o lume în care mulți comunică, dar puțini lasă o amprentă. Căci succesul e nu doar despre rezultate, ci și despre felul în care ajungem la ele. Despre ce rămâne în urma noastră, în mintea și în cultura celor cu care interacționăm. S – Semnătura personală în Comunicare Semnătura personală e „vocea” care vorbește despre tine când nu mai ești în încăpere. E coerența dintre CINE ești, CE spui și CUM spui. E curajul să rămâi fidel valorilor proprii, chiar și când contextul te împinge spre compromis. E acel echilibru între autenticitate și strategie – între cine vrei să fii și cine alegi să fii în fiecare interacțiune. Căci Comunicarea e ca apa care fierbe la 100 de grade – orice grad în plus o transformă în abur. Iar dacă e supraîncărcată cu cuvinte goale sau e lipsită de claritate, se evaporă în zgomot și nu mai convinge. Într-o lume în care mulți „comunică”, diferența reală o face acea voce recognoscibilă, imposibil de copiat, care spune: „Iată cine sunt, cu claritate și asumare.” Asta e semnătura personală. Iar în leadership, comunicarea e una dintre cele mai clare forme de influență și impact. Mesajul contează dar deseori vocea care îl susține – tonul, intenția, energia – dau perspectivă conținutului. Să privim Comunicarea nu ca o tehnică, ci ca o declarație de identitate. Să ne întrebăm nu „Ce să spun ca să impresionez?”, ci „Ce las în urmă prin ceea ce spun?”.
DE CE comunică cei 2 candidați la președinție
Comunicare înseamnă nu doar CUM, ci și DE CE Când vorbim despre comunicare, cred că diferența fundamentală între Nicușor Dan și George Simion nu stă doar în CUM comunică, ci în DE CE o fac. Într-o cursă prezidențială în care spectacolul riscă să eclipseze substanța, România pare prinsă între doi poli opuși ai discursului. Pe de o parte, Nicușor Dan – rezervat, calculat, lipsit de artificii dar din ce în ce mai confortabil cu el însuși în aparițiile publice. Pe de altă parte, George Simion – expansiv, vocal, permanent în căutare de conflict și atenție. Ambii candidează. Ambii comunică. Dar o fac în moduri care spun multe, nu doar despre ei, ci și despre felul în care noi, ca societate, alegem să fim reprezentați. Stilul GS: teatral, instinctiv, provocator George Simion comunică să genereze adeziune emoțională – are nevoie să fie urmat, să stârnească. Doar pare un comunicator carismatic. Se folosește de limbajul corpului, de fraze repetate, de emfază. Își dozează discursul ca un actor conștient de scenă și public. Fie că intră într-un live pe Facebook sau într-un platou de televiziune, intră ca pe o scenă. Scopul nu e neapărat clarificarea realității, cât amplificarea emoției. Dar teatrul are un preț: uneori, forma golește fondul. Mesajele se reduc la sloganuri, faptele sunt distorsionate pentru efect, iar conflictul devine strategie centrală, nu excepție. Stilul ND: un alt fel de leadership Nicușor Dan comunică să explice o direcție – are nevoie să fie înțeles, nu aplaudat. Dacă ne întoarcem spre primii ani ai carierei politice, nu părea deloc în largul lui când comunica în public. Fără inflexiuni în voce, cu o timiditate evidentă și o preocupare aproape exclusivă pentru conținut, părea că refuză jocul politic. Într-o lume în care forma contează adesea mai mult ca fondul, un asemenea profil era greu de „vândut”. Dar acel Nicușor Dan nu mai există. În locul lui, avem un candidat la președinție care – fără să devină brusc un orator spectaculos – a înțeles cum să-și calibreze mesajul. Comunicare prin congruență, nu spectacol ND mai degrabă un inginer al comunicării decât un showman al ei. Își stăpânește discursul, își controlează emoțiile și se concentrează pe mesaj. Nu e un orator spumos, dar cred că nici nu încearcă să fie. În schimb, a făcut un lucru mai subtil și mai important. A învățat să comunice în termenii propriei personalități: cu răbdare, cu cifre, cu argumente, cu claritate, într-un limbaj care poate părea sec dar care transmite încredere celor care caută coerență și substanță. Nu flutură pancarte și nu încearcă să placă tuturor. Emoție vs. competență: ce alegem? România a avut parte, în ultimele decenii, de lideri care au jucat pe toate registrele retorice: de la populism vulgar la elitism steril. Azi, însă, e important să ne adresăm întrebarea simplă: ce fel de comunicare ne ajută să mergem mai departe? Cea care ne limitează? Sau cea care ne face viața mai predictibilă, mai funcțională, mai coerentă? Căci dacă țipetele ar rezolva ceva, România ar fi deja o țară model.
Narcisiștii din sala de consiliu
Nunțile erau cel mai bun loc să întâlnești cel puțin un narcisist. Deși evenimentul nu e despre participanți, mai sunt invitați care fură scena. O doamnă în rochie albă care o concurează pe cea a miresei sau un domn care vorbește la nesfârșit despre rolul său eroic în fericirea mirelui. O domnișoară de onoare care și-a amintit că n-a avut noroc în viață. Ori un cuplu care decide: ”Ce moment perfect să anunțăm că și noi ne căsătorim!” … Dar un nou studiu a identificat un alt teren fertil pentru narcisism: sala de consiliu din companii. Nici o surpriză, ai spune! În fond, studii mai vechi relevă că, în comparație cu restul populației, liderii – de la președinți la politicieni sau directori, tind să manifeste un nivel ridicat de trăsături narcisiste. Grandoarea, lipsa de empatie ori aroganța sunt câteva dintre ele. Cercetările evidențiază și cine tinde să promoveze liderii narcisiști în funcțiile de conducere și cum aceste decizii schimbă dinamica în organizații. Ce tipuri de personalități tind să promoveze liderii narcisiști? Studiul arată că 18% dintre directorii executivi (CEO) au un punctaj moderat sau ridicat la capitolul trăsături narcisiste, comparativ cu doar 5% din populația generală. Aceste trăsături includ un sentiment grandios de importanță, sensibilitate la critică, convingerea că li se cuvine și o nevoie uriașă de admirație. În plus, sunt atrași de poziții de putere. S-ar putea crede că această constelație de caracteristici i-ar determina să-i evite pe alții care caută, ca și ei, lumina reflectoarelor. Dar o echipă de cercetători germani de la Friedrich-Alexander-Universität Erlangen-Nürnberg care a evaluat 12.791 de executivi din 1.582 de firme din S&P 1500 pe parcursul a 5 ani, a constatat contrariul. Când ajung la cele mai înalte niveluri de management din lumea afacerilor, aceștia tind să atragă oameni asemănători cu ei înșiși. Cel puțin, la început. Așadar, pentru că (deseori) un CEO are o influență semnificativă în decizia de ocupare a altor poziții executive importante, nivelul de narcisism e amplificat în echipa de conducere a companiei. Narcisism la nivel superior La prima vedere, asta ar putea fi o strategie bună. În esență, narcisismul nu e întotdeauna o forță negativă. Dimpotrivă, până la un nivel, îi împinge pe oameni să atingă obiective îndrăznețe. Doar că narcisiștii tind să ceară și admirație, lucru pe care colegii narcisiști ar putea să nu se grăbească s-o acorde. Rezultatul? Chiar dacă duce la o cifră mare de afaceri, declanșează și conflicte interne. Pentru că narcisistului nu-i place întotdeauna compania altui narcisist. Astfel, un surplus de narcisism poate duce la fluctuația executivului. În plus, gruparea indivizilor narcisiști în eșaloanele superioare poate duce la un mediu extrem de competitiv. Dar și la mai multe ciocniri între directori generali și subordonații executivi. Acești 2 factori contribuie la multe schimbări. În timp ce concurența poate crește performanța, crește și discordia și fluctuația în echipa de conducere. Și asta nu e în favoarea companiei. Mai mult, narcisismul exacerbat în conducerea superioară poate afecta și angajații. Liderii ar putea fi mai înclinați să reducă personalul sau să taie costuri ca să crească performanța financiară. În același timp, unii dintre cei care le satisfac vanitatea se pot bucura de succes mai mare în carieră prin promovări și măriri de salariu. Pentru că le oferă admirația de au nevoie și cu care aceștia se hrănesc. Concluzia autorilor studiului este că, în general, sunt atât beneficii, cât și consecințe negative în a avea multe personalități narcisiste în C-suite. Concurența dintre directori poate crește performanța, dar poate crea și conflicte și duce la decizii riscante. „În timp ce directorii executivi narcisiști pot crea tot felul de probleme și conflicte într-o organizație, ei pot fi și de mare ajutor. Căci tendința lor de a lua decizii îndrăznețe poate fi utilă în stimularea inovației.”
Îmbrățișarea mediocrității nu-i o strategie utilă
La trainingurile Comunicare în business sau Media training pe care le susțin de peste 10 ani în companii, am observat că cei mai curioși și dornici să învețe sunt cei care sunt deja buni în meseria lor. Mai aud câteodată: „Sunt groaznic la asta!” Ce poate însemna: ”Am înțeles că lucrurile nu stau cum credeam, dar acum știu cum să fac.” Dar uneori (rar) înseamnă de fapt: ”Nu vreau să mi se amintească de asta!” Sau: ”Nu-mi place! (să vorbesc în public, de exemplu) N-am cum să fiu bun la asta.” Când e posibil să devii mai bun la ceva, îmbrățișarea mediocrității nu e o strategie utilă. Nimeni nu te poate duce unde vrei tu. Doar automotivarea poate face asta. Dacă aștepți ca cineva să te motiveze, este pentru că ori nu-ți place, ori nu te-ai hotărât ce vrei sau nu ești implicat. Când ești cu adevărat dedicat unui obiectiv, vei găsi în tine motivația să treci peste obstacole și să faci ce ți-ai propus. Motivația externă te poate ajuta să începi, dar numai motivația internă te trece linia de sosire. Dacă vrem într-adevăr să devenim mai bun, vom deveni. Învățarea creează mai multă competență, dar mai întâi ne amplifică sentimentele de incompetență – sentimentul ăla că nu știm să facem. Încă. Am simțit asta pe pielea mea, ori de câte ori am fost la începutul unui drum. Și nu există scurtături, oricât ne-am da peste cap. Dar când învățăm, vom vedea că începătorul joacă în interiorul limitelor, competenții explorează granițele. Iar The master știe când să le ignore.
Eșecul și Succesul – o altă perspectivă
Diferența dintre succes și eșec depinde, adesea, de un concept pe care sistemul nostru standard de învățământ nu îl atinge niciodată: Încrederea. Ce ne împiedică să fim mai încrezători e, adesea, sentimentul că suntem fundamental diferiți de cei care reușesc. De-a lungul vieții, sunt multe momente când e important să proiectăm încredere. Cu toate astea, din multe motive, chiar și perspectiva de a simula încrederea ne poate umple de groază. O mare parte din cauzele pentru care oamenii se luptă cu lipsa încrederii e presupunerea că trebuie, pur și simplu, să accepte ce au sau sunt în prezent. Însă încrederea nu e o calitate înnăscută. E o abilitate pe care o putem învăța. Cred că mulți oameni au idei preconcepute când vine vorba de încredere Iar perspectiva de a deveni mai încrezători e umbrită de imaginile pe care le au în minte despre cum se comportă o persoană încrezătoare. În mintea lor, încrederea e sinonimă cu aroganța, tupeul, lăudăroșenia. În timp ce, în realitate, putem fi tăcuți și încrezători, blânzi și încrezători, gânditori și încrezători. Au așteptări înșelătoare cu privire la succes. Tind să interpreteze momentele când nu reușesc, ca o dovadă umilitoare că nu au talentul necesar pentru a reuși, în cele din urmă. Fiecare proiect valoros implică erori și eșecuri. Iar necunoașterea acestui fapt derivă din narațiunile simplificate ale succesului pe care ni le oferă cultura, în general. Capacitatea de a rămâne încrezător este, prin urmare, într-o măsură semnificativă, o chestiune de a interioriza o narațiune corectă despre dificultățile pe care le putem întâlni. Se autosabotează. Cu toții purtăm anumite convingeri despre noi înșine. Pot fi pozitive (sentimentul că suntem rezonabil de inteligenți, rezonabil de capabili). Dar, mai frecvent, sunt negative. Adesea, aceste credințe sunt atât de înrădăcinate, încât funcționează ca profeții care se împlinesc de sine. Și asta, în timp ce o altă persoană, într-o situație similară, cu un set diferit de convingeri – și, ca rezultat, își atinge obiectivele – e privită cu suspiciune. În cele din urmă, succesul presupune să ne păstrăm credința că nu există niciun motiv pentru care n-ar putea fi și al nostru. Nu cred în ei înșiși – și prea mult în ceilalți! … N-am un final la toate gândurile astea și nici nu cred că trebuie să avem întotdeauna o concluzie. Cumva, ea se așază. Dar cred profund (și experiența mi-a confirmat) că succesul – așa cum îl definește fiecare – depinde de 2 mari lucruri: de capacitatea noastră de a îndrăzni și de conversațiile în care ne aflăm.
Relațiile și gândirea pe termen lung
Discutam cu participanții la un eveniment despre gândirea pe termen lung. Iar primul gând era despre planificarea afacerii. Sau despre finanțe. Ori despre viziune și strategia potrivită. Dar când te-ai gândit și la relații? Căci gândirea pe termen lung față de o relație ne împiedică să avem comportamente distructive pe termen scurt. Long-term mindset De exemplu, dacă am o problemă cu un coleg, modul în care o abordez e foarte diferit dacă cred că vom lucra împreună 10 ani, față de presupunerea că va sta în firmă doar în perioada de probă. Modul în care abordez relația cu un partener e foarte diferit dacă cred că vom colabora doar o scurtă perioadă sau dacă sper că ne vom întâlni și în alte proiecte. Modul în care tratez oamenii care lucrează în compania mea e foarte diferit dacă cred că mâine găsesc alții care stau la coadă să se angajeze – sau dacă îi apreciez și îi văd ca pe o resursă fantastică. Ori dacă iau în calcul că s-ar putea ca, într-o zi, să lucrez eu pentru unul dintre ei. Dacă relaționez cu cei din jur ca și cum ar fi o tranzacție, atunci și ei se vor comporta ca și cum ar fi o tranzacție. Și atunci când se comportă ca într-o tranzacție, îmi va întări convingerea că nu sunt parteneri de drum lung, ci că pentru ei este doar un job. Și asta va schimba modul în care interacționez cu ei în viitor. Și modul cum vor interacționa ei cu mine. Așa că, acest lucru mic numit gândire pe termen lung sau long-term mindset, poate face o diferență enormă în modul în care ne comportăm cu ceilalți, dar și în modul în care relația se transformă în ceva mult mai mare, mai valoros, mai long term.