Comportamentul care spune cine suntem
Mai mult decât cuvintele, comportamentul dezvăluie cine suntem cu adevărat în momentele care contează. Două situații, același spațiu public Cu ceva timp în urmă eram în tramvai, era destul de aglomerat și unei doamne i s-a făcut rău. Instant, cineva s-a ridicat să-i ofere locul și toți din jurul ei care aveam o sticlă cu apă i-am dăruit-o. Altcineva a deschis geamul, doamna și-a revenit cât de cât și, pe măsură ce unii se pregăteau să coboare, era ca o înțelegere nescrisă ca cei rămași să se asigure că e bine. În Sibiu, un bărbat a murit în autobuz și călătorilor din jur nu le-a păsat. Unii au coborât la stațiile lor, alții stăteau pe telefoane ori priveau pe geam și se gândeau la ce au de făcut când ajung acasă. Abia la capăt de linie, cineva i-a spus șoferului că bărbatul „nu mai mișcă”. Când șoferul i-a întrebat de ce nu l-au anunțat ca să oprească pe traseu și să cheme salvarea, i-au spus că voiau să ajungă acasă și, dacă autobuzul se oprea, ar fi ajuns târziu. Ce vedem și ce alegem să ignorăm Și mulți se întreabă: când oamenii au devenit așa nepăsători și unde ne-am pierdut umanitatea? Întrebarea e pusă greșit. Oamenii nu au devenit așa. Oamenii au fost întotdeauna așa. Au existat mereu oameni care sar instinctiv să ajute și oameni care se retrag, care privesc în altă parte, care se protejează pe ei înșiși de disconfort sau responsabilitate. Diferența nu e de generație, nici de context social. Diferența stă în alegerile noastre. Când comportamentul devine mesaj Comportamentul nostru comunică multe despre noi, chiar și atunci când nu spunem nimic. Iar prin comportamentul lor, cei care știau de problemă din autobuzul din Sibiu au comunicat un mesaj clar, chiar dacă, probabil, nu l-au formulat niciodată conștient: timpul meu, drumul meu, confortul meu sunt mai importante decât viața unui necunoscut. Și nu cred că din cruzime declarată, ci dintr-o formă de ciudată autoprotecție. Și aici începe partea greu de acceptat. Pentru că nu vorbim despre monștri, ci despre oameni obișnuiți, care probabil se consideră decenți, care își iubesc familia, care își fac bine treaba. Doar că, în acel context, au ales să nu vadă, să nu intervină, să nu complice lucrurile. Spațiul public e locul în care caracterul se vede cel mai clar, nu în discursurile pe FB. Iar „să facă altcineva ceva” e una dintre cele mai vechi reacții umane. Se numește Responsabilitatea difuză. Nu e nouă, doar că azi o vedem mai des, o documentăm, o comentăm și ne iluzionăm că ne-ar fi străină. Nu este. Și nu nepăsarea e marea problemă, ci faptul că o tolerăm, atâta timp cât nu ne încurcă traseul personal. Iar asta nu e o problemă de societate, e o problemă de alegeri individuale, repetate suficient de des încât să devină normalitate. Adevărata întrebare nu e când au devenit oamenii așa, ci în ce momente alegem fiecare dintre noi să ne implicăm. Sau nu.