Traume ale copilăriei povestite altfel

Oamenii vorbesc mult despre traume în ultima perioadă. Unii le descriu în cărți, alții le expun să atragă atenția asupra lor. Și mai sunt și oameni care povestesc public despre ele, cu sinceritate și detașare.

Cred că toată lumea are un punct inflamat. E partea din noi înșine pe care o privim cu greu sau evităm s-o privim. Nu o recunoaștem ușor și nu prea riscăm s-o deranjăm. E povestea sau situația care decidem, deseori, că trebuie evitată cu orice preț.

E acea voce mică ce se ascunde în interiorul nostru și e aproape imposibil să o facem să dispară. Dar dacă suntem suficient de curajoși să recunoaștem că există, e posibil să o ajutăm să ocupe mult mai puțin spațiu.

Charles Dickens a avut un astfel de secret. L-a ținut ascuns toată viața și a acceptat să se scrie despre el doar după moartea sa.  L-a încredințat biografului său John Forster, cu condiția să publice cartea abia după ce va muri. Forster și-a respectat cuvântul dat.

Trauma trăită l-a modelat în 2 moduri cheie și povestea lui nu e o lamentare lacrimogenă și inutilă.

În primul rând, prin cărțile scrise și prin demersurile legislative din timpul vieții, a provocat schimbări profunde la nivel de societate.

În al doilea rând, experiențele prin care a trecut i-au modelat înțelegerea profundă a psihologiei umane. A fost unul dintre primii autori care a descris fenomenul pe care îl numim acum „trauma copilărie”. Poate nu e o coincidență faptul că unul dintre cei mai apropiați cititori ai săi a fost Sigmund Freud.

CHARLES DICKENS – Dickensianul

Aproape niciun alt scriitor nu a avut vreodată la fel de mult succes ca Charles Dickens. A fost cel mai bine vândut autor al epocii victoriene și iubit de milioane de cititori din întreaga lume. Romanele sale — Oliver Twist, David Copperfield, Marile Speranțe — nu au fost niciodată epuizate. Au inspirat nenumărate adaptări de film, teatru și TV și ocupă un loc central în literatura universală. El ne-a lăsat moștenire chiar și adjectivul „Dickensian” – care descrie societatea engleză din epoca victoriană sau personajele din cărțile sale.

Dar Dickens și-a petrecut cea mai mare parte a vieții ascunzând un secret teribil. Secret care face lumină asupra geniului său și care ne ajută să-i înțelegem mai bine cărțile.

COPILĂRIA LUI DICKENS

Născut în Portsmouth în 1812, Charles Dickens a fost al doilea dintre cei 8 copii. Tatăl său, John Dickens, a lucrat ca funcționar în Marină – administra conturi ale salariilor ofițerilor. A avut o carieră respectabilă, care a venit cu un salariu deosebit de mare. Dar John era hotărât să ofere soției și copiilor săi viața pe care credea că aceștia o merită.

Soții Dickens s-au mutat la Londra, iar mai târziu în Kent, unde au locuit într-o casă modernă cu trei etaje, în apropiere de centrul orașului. Aveau menajeră și bucătar iar copiii urmau școli private. Pe scurt, păreau modelul unei familii respectabile din clasa de mijloc.

Charles, fiul cel mare, a fost o mândrie pentru părinții săi. Învăța excelent, citea cu voracitate – cărțile sale preferate erau Robinson Crusoe și 1001 de Nopți. A scris chiar câteva povestiri timpurii inspirate de aceste cărți. Era un animator înnăscut: îi plăcea să cânte pe mesele de la taverna locală pentru a-i bucura pe oaspeți.  Visa să devină un actor celebru.

Tatăl său i-a încurajat ambițiile înalte. După ce l-a auzit pe Charles admirând o superbă casă din Kent pe lângă care treceau adesea, i-a promis fiului său că într-o zi o va deține — „atâta timp cât muncești suficient de mult”.

Din rai în iad

Dar când Charles avea 12 ani, viața lui s-a prăbușit. Existența confortabilă și fără griji pe care o trăia familia lui fusese construită pe nisip. Treptat, a rezultat că tatăl său luase în secret împrumuturi enorme pentru a-și finanța stilul de viață. Datora bani în tot orașul – iar facturile ajunseseră la scadență.

În efortul de a scăpa de creditori, și-a mutat familia înapoi în anonimatul relativ al Londrei. Au fost forțați să vândă aproape toate bunurile – inclusiv mobilierul și argintăria. Dar executorii judecătorești i-au găsit în cele din urmă și John Dickens a fost arestat, judecat și aruncat în închisoarea datornicilor.

În acele zile, a fi îndatorat era considerat o infracțiune. Iar cât timp cei cu datorii erau închiși, li se lua și șansa de a putea rambursa ce datorau.

John Dickens a fost închis într-o închisoare de pe malul râului Tamisa. Neavând niciun mijloc de trai, restul familiei s-a mutat în închisoare împreună cu tatăl. Cu excepția lui Charles.

Peste noapte, Charles, la 12 ani, devenise singura sursă de venit a familiei. A fost scos de la școală și trimis să locuiască la o rudă excentrică, care conducea o pensiune dărăpănată. Pentru a-și acoperi chiria și pentru a contribui la plata datoriilor tatălui său – o altă rudă i-a găsit un loc de muncă la o fabrică de încălțăminte. Muncea într-o adâncitură mică și întunecată din peretele fabricii și petrecea 10 ore pe zi tăind și lipind etichete pe borcanele cu cremă de lustruit pantofii.

„Munca mea era să umplu vasele cu pastă, apoi să le acopăr – mai întâi cu o bucată de hârtie îmbibată în ulei, apoi cu o bucată de hârtie albastră. Să le leg cu o sfoară și apoi să tai îngrijit hârtia de jur împrejur, până arăta la fel de elegant ca recipientele cu unguente de la farmacie.”

Pentru asta, era plătit cu șase șilingi pe săptămână.

Munca era obositoare și plictisitoare. Fabrica era murdară, înghețată și invadată de șobolani. Greșelile erau pedepsite cu bătăia. Pentru un băiat sensibil și educat – care cu doar câteva săptămâni înainte visase la faimă și avere – era iadul pe pământ.

„Nici un cuvânt nu poate exprima agonia secretă a sufletului meu, când mi-am simțit zdrobite speranțele timpurii de a deveni un om învățat și distins. Eram fără speranță. Iar rușinea pe care o simțeam și dezamăgirea că ce învățasem și gândisem nu-mi mai sunt de niciun folos, nu pot fi descrise.”

Nu avea prieteni, nici perspective și nicio speranță de evadare din viața pe care o ducea. Când fabrica și-a mutat sediul în cartierul mai luxos din Covent Garden, trecătorii bogați se opreau să-l privească pe fereastră în timp ce lucra, ascuțindu-i conștientizarea prăpastiei dintre bogați și săraci. În rarele ocazii în care cineva îi strecura din milă câteva monede, mergea într-un restaurant elegant și comanda cel mai ieftin produs din meniu – doar pentru a-și aminti cum era să trăiești o viață „respectabilă”.

Singura lui distracție era observarea personajelor pline de culoare alături de care a lucrat la fabrică. Bob Fagin e unul dintre ele, un coleg în vârstă, amabil, care l-a învățat cum să lege borcanele cu cremă de ghete. Iar duminica, când își vizita familia în închisoare, Charles asculta poveștile despre ceilalți deținuți. Erau detalii vii, pe care le păstra cu grijă pentru a le folosi în viitor.

SFÂRȘITUL DETENȚIEI

John Dickens era în închisoare de 3 luni, când s-a produs un miracol. Soacra lui a murit brusc, lăsând moștenire familiei o sumă modestă. A fost suficient însă pentru a-și plăti creditorii și pentru a-și cumpăra libertatea.

Dar părinții lui Charles deveniseră dependenți de banii pe care acesta îi aducea. Așa că au insistat să rămână să lucreze la fabrică încă un an, înainte de a se întoarce la școală. Chiar mama lui a insistat să muncească – o trădare pe care Charles nu i-a iertat-o niciodată.

La fel ca atâtea traume familiale din jurul nostru, întregul episod a fost ascuns sub un văl de tăcere. Nimeni din familie, inclusiv Charles, nu a mai pomenit vreodată de nenorocirea lor. Parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată.

TINEREȚEA LUI CHARLES DICKENS

Când a terminat școala, Charles și-a găsit de lucru ca funcționar într-o firmă de avocatură. Iar după ce a învățat stenografia, a devenit reporter parlamentar, scriind rezumate amuzante ale dezbaterilor din Cameră. Pentru a-și suplimenta veniturile, a început să scrie povești și schițe pentru reviste. Erau  felii comice,  pline de viață ale vieții londoneze. Când avea doar 24 de ani, a publicat primele fragmente din ceea ce avea să devină prima sa nuvelă: The Pickwick Papers. După vânzări inițial slabe, cartea a devenit bestseller. Și așa Charles și-a început cariera literară.

SCRIITORUL CHARLES DICKENS

În următorii 34 de ani, Dickens va publica peste 20 de nuvele și romane. Și-a găsit faima nu doar în Marea Britanie, ci și în Europa și America, unde mulțimi de fani se adunau pe docuri pentru a aștepta sosirea celui mai recent „număr” Dickens. A cunoscut-o și pe regina Victoria, cu care s-a împrietenit și care primea, în avans, cărțile sale, pe care le devora. Iar în 1856, a împlinit profeția tatălui său. A cumpărat casa din Kent, pe care o admirase când era un puști.

De-a lungul vieții sale, nimeni – nici cititorii săi, nici prietenii, nici măcar familia – nu a știut ce i s-a întâmplat lui Dickens în copilărie. Conștient de modul în care stigmatizarea sărăciei i-ar afecta reputația, și-a păstrat secretul până la sfârșitul zilelor. „Niciun cuvânt despre acea parte a copilăriei mele nu a fost rostit vreunei ființe umane.”

Și-a spus povestea unei singure persoane: prietenul său apropiat – și primul biograf – John Forster, cu condiția ca acesta s-o publice abia după ce va muri. Forster și-a respectat cuvântul dat. Când biografia sa a apărut în 1872, la doi ani după moartea lui Dickens, proprii săi copii au fost șocați să descopere adevărul despre tatăl lor.

Totuși, scriitor desăvârșit de mistere cum era – Dickens a lăsat indicii peste tot. Experiențele sale apar, sub formă deghizată, în romanele sale. Putem citi despre tați naivi și cheltuitori precum Wilkins Micawber din David Copperfield. Despre mame reci și fără inimă ca domnișoara Havisham în Great Expectations (Marile Speranțe). Despre familii închise în închisoarea datornicilor, precum Dorrit din Little Dorrit. Și despre copii care muncesc, precum Pip, Oliver Twist și David Copperfield, care sunt marcați pentru totdeauna de sărăcia și mizeria copilăriei.

Marile speranțe

Acum, că secretul lui Dickens este public, putem vedea cum l-a modelat în 2 moduri cheie.

În primul rând și cel mai evident, i-a oferit o experiență de primă mână a cruzimiilor sistematice asupra săracilor Angliei. De-a lungul vieții, a devenit un aprig critic social, folosind romanele sale ca un vehicul pentru a expune cele mai grave excese ale societății victoriene.

De asemenea, a pledat pentru reforme ale legilor privind munca copiilor și a debitorilor. Și a avut succes. În timpul vieții sale au fost adoptate o serie de acte normative menite să îmbunătățească condițiile de muncă pentru copii. Totuși, munca copiilor va fi pe deplin interzisă în Regatul Unit abia la începutul secolului XX. Cât  privește ”infama” Lege a debitorului – cum o numea Dickens, aceasta a fost desființată în 1869.

În al doilea rând, i-a modelat înțelegerea profundă a psihologiei umane. Concepția lui Dickens despre psihologia copilului este una dintre cele mai radicale inovații ale ficțiunii sale. Epoca victoriană a descris copilăria ca un timp al inocenței, lipsit de griji și de preocupări lumești. Însă în romanele lui Dickens, copiii depun pe deplin mărturii despre ororile lumii adulților. Ei sunt conștienți de cruzimile pe care le suferă și de nedreptatea unei societăți care le alimentează.

Așa cum l-a învățat propria copilărie, psihicul nostru este format – și deformat – de experiențele noastre timpurii. Iar toată faima, banii și adorația de care a avut parte în ultimii ani de viață nu i-au putut niciodată vindeca complet cicatricile.

„Și acum, uit adesea în vis că sunt celebru și fericit, că am o soție și copii dragi, chiar că sunt bărbat. Și rătăcesc dezolat înapoi, în acel moment al copilăriei mele.”

Charles Dickens fost unul dintre primii autori care a descris fenomenul pe care îl numim acum „trauma copilăriei”. Poate nu e o coincidență faptul că unul dintre cei mai apropiați cititori ai săi a fost Sigmund Freud, care avea să pună unul dintre pilonii fondatori ai psihoterapiei.

Vocea care nu dispare

Cred că toată lumea are un punct inflamat. E partea din noi înșine pe care o privim cu greu sau evităm s-o privim, nu o recunoaștem ușor și nu prea riscăm s-o deranjăm. E povestea sau situația care decidem, deseori, că trebuie evitată cu orice preț.

E acea voce mică ce se ascunde în interiorul nostru și e aproape imposibil să o facem să dispară. Dar dacă suntem suficient de curajoși să recunoaștem că există, e posibil să o ajutăm să ocupe mult mai puțin spațiu.