Vinars Brâncoveanu și istoria distilării

Brâncoveanu Vinars se naște dintr-un proces meticulos de distilare, esențial pentru construirea identității sale. Apoi, în călătoria de 7 ani pe care o face în butoaie de stejar, dobândește aromele complexe care-l definesc.

Distilarea are o ilustră și îndelungată istorie.

Începe în jurul anului 2000 î.Hr. în China, cu distilarea plantelor medicinale. Nu era străină nici popoarelor din Mesopotamia. Iar alchimiștii din Alexandria o practicau ca parte din ritualul de eliberare a durerii din suflet.

Cea mai veche rețetă de distilare a vinului îi aparține lui Anaxilau din Tesalia, care a fost expulzat din Roma pentru practicarea magiei. Însă primul echipament de distilare a fost inventat de o femeie remarcabilă: Hypathia din Alexandria – matematician, astronom, inventator, muzician, filosof. Iar alambicul, așa cum îl știm azi, e opera alchimistul Jabir ibn Hayyan – considerat în lumea arabă părintele chimiei.

Distalarea în literatura greacă

Grecii antici au consumat butoaie de cerneală pentru a omagia puterea sacră a licorilor îmbătătoare și pe Dionis – zeul vinului și fertilității. I-a învățat pe muritori să cultive vița de vie iar când era binedispus aranja să țâșnească din țărână lapte, miere și vin.

Poeții descriu cum menadele – nimfele care l-au crescut pe Dionis și care apoi i-au devenit însoțitoare, dădeau adevărate spectacole când intrau în starea de exaltare declanșată de dans și alcool și își pierdeau controlul. Nu că l-ar fi avut vreodată. Dar în astfel de momente, puneau pe capul celor ce urmau a fi purificați, vase de bronz pline cu băuturi distilate și le dădeau foc. Asta până s-au prins cum să păstreze flăcările teatrale dar să mai rămână și ceva păr și haine pe bieții muritori, ca să nu se purifice de tot.

Distilarea și școlile de medicină

Prin secolul al VI-lea, perșii practicau distilarea la școlile de medicină. Iar 3 secole mai târziu, arabii foloseau alambicuri mari și elaborate pentru experimente inovatoare, încercând să descopere elixirul vieții.

Chiar și Biserica și-a depășit, în cele din urmă, opoziția față de băuturile spirtoase distilate. A permis mănăstirilor să găzduiască alambicuri, pentru a face aqua vitae sau apa vieții, botezată prin foc.

Desigur, nici casele regale nu au rămas mai prejos și au angajat distilatori, care ocupau un loc de cinste la palat.

Prima carte tipărită despre producerea distilatelor care tratau o varietate de afecțiuni a apărut în Germania, în 1477. Se recomanda o linguriță de ”apa vieții” în fiecare dimineață pentru a preveni îmbolnăvirea. Iar dacă i se dădea unui muribund, acesta își mărturisea pe patul de moarte și cele mai ascunse secrete. Tot în această perioadă, băuturile distilate au fost incluse și în cărțile de bucate, ca să pună în valoare preparatele culinare.

Licențiere și impozitare

Prin secolul al XV-lea, autoritățile germane deveniseră preocupate de pericolul consumului de băuturi spirtoase, deoarece oamenii fără experiență medicală au început să monteze alambicuri acasă și să-și vândă marfa doritorilor.

Abia 2 secole mai târziu a devenit obișnuită distilarea în alambicurile industriale. A fost o perioadă frământată de lupte pentru licențiere și impozitare. Tot pe atunci, consumul de băuturi spirtoase distilate și-a pierdut asocierea cu simbolismul spiritual și tratamentul medical. În schimb, a devenit o problemă de sănătate publică, pe măsură ce abuzul de băuturi spirtoase (adesea de calitate îndoielnică) scăpase de sub control.

Distilarea și Brâncoveanu Vinars

Cert este că venerația pentru băuturile distilate a rezistat, ca o dovadă a originilor străvechi și a puterii lor misterioase.

Etimologic, distilare înseamnă „separare, picătură cu picătură”. Brâncoveanu Vinars le adună laolaltă și le dă valoarea pe care o merită. Înnobilat prin foc și îmbogățit în timp, are multe să-ți povestească. Îți va spune că e cules din istorie și făcut așa cum trebuie, pentru ca tu să-l savurezi așa cum vrem. Până la capăt.