Scriam recent un articol despre un teren fertil unde narcisismul înflorește nestingherit: sala de consiliu. Din studii și observații, știm deja că liderii – de la președinți la CEO – tind să manifeste un nivel generos de trăsături narcisiste. Dar când aceste trăsături coboară din boardroom direct în arena politică, spectacolul capătă alte nuanțe. Mai zgomotoase și mai imprevizibile.
👇Trump vs Musk: un duel pe muchie de ego
- Grandoare? Cât cuprinde.
- Aroganță? Din belșug.
- Empatie? Selectivă, dacă nu inexistentă.
Toate condimentate cu un apetit nesățios pentru admirație, o sensibilitate la critică mai fragilă decât porțelanul chinezesc și convingerea fermă că lumea le datorează ceva. De preferat: totul.
Narcisismul: combustibil și combustie.
La un anumit nivel, narcisismul poate funcționa ca un motor de performanță. Îi împinge pe lideri să viseze măreț, să-și asume riscuri, să joace tare.
Dar, în exces, creează tensiuni, destabilizează echipe, companii sau chiar țări. Și mai grav: îi promovează nu pe cei competenți, ci pe cei care le hrănesc vanitatea – căci ei sunt care le oferă narcisiștilor exact combustibilul de care au nevoie: admirație necondiționată.
Iar dacă ai crede că „planetele” narcisiste nu pot orbita în aceeași galaxie, să știi că ai dreptate! Căci narcisistul, în ciuda nevoii de adulație, tolerează cu greu concurența pentru centrul scenei și nu suportă să împartă lumina reflectoarelor.
Desigur, la început, personaje precum Trump și Musk s-au atras – fascinate de putere și de oglinda celuilalt. Până când, inevitabil, a venit clipa în care unul nu mai încape în cadru. Sau pe platformă. Sau în algoritm.
Într-un astfel de duo, admirația – moneda de schimb supremă – devine imposibil de împărțit.
Și cum niciunul nu e dispus să joace rolul de figurant, bum! – conflictul a devenit inevitabil. E un dans al vanităților: alianțe de moment, tweet-uri pasiv-agresive, declarații în direct și o bătălie vocală pentru titlul suprem: „Oglindă, oglinjoară, cine-i mai tare din țară?”
Lupte greco-narcisiste
De la grecii antici știm că, atunci când doi zei ai ego-ului se luptă, nu câștigă Olimpul – se prăbușește muntele.
Dar să nu-i urcăm totuși pe cei 2 pe socluri divine. Chiar dacă unul vrea să salveze omenirea, iar celălalt vrea să o conducă – amândoi vor, de fapt, același lucru: aplauze.
Iar când doi narcisici colosali intră în coliziune, adevărul e primul care părăsește încăperea.
Și întrebarea e nu cine câștigă. Ci care sunt pagubele colaterale. Și cine va aplauda, până la următorul episod.