M-am gândit mult la femeia care a fost ucisă zilele trecute de fostul soț în timp ce-și ținea în brațe copilul de trei ani. A înjunghiat-o de 15 ori. Individul avea ordin de protecție, dar asta nu l-a împiedicat s-o răpească, s-o violeze și, în final, s-o omoare.
Și m-am întrebat: De ce de 15 ori?
De ce nu s-a speriat în primele secunde de ceea ce face? Câtă furie, frustrare, ură trebuie să se strângă în cineva ca să-l orbească într-atât? De ce s-a oprit abia după 15 lovituri? A obosit? A considerat că a terminat? Cum începe obsesia în mintea cuiva? Ce a declanșat acest comportament agresiv extrem: gelozia, teama de respingere, respingerea în sine? Ce se strică în mintea unui om înainte ca un gest să devină crimă?
Nu scriu asta ca psiholog, căci nu sunt.
Scriu ca om care studiază comunicarea și comportamentul uman, din perspectiva dialogului interior pe care îl avem cu noi înșine.
În fața violenței, întrebarea reală nu e Cum a putut?, ci Cum a început?
Niciun om nu devine monstrul faptei sale în ziua în care o comite. Devenirea începe cu mult înainte.
Un om nu ajunge brusc să înjunghie de 2 sau de 15 ori. Ajunge acolo pentru că, la un moment dat, a încetat să mai negocieze cu propriile emoții. Pentru că a rămas singur în mintea lui, într-un monolog obsesiv și și-a repetat la infinit ceva ce doar el știe.
Căci violența se naște când comunicarea cu sine încetează. Apare în același loc în care se instalează și obsesia care are o singură voce – cea a furiei.
În astfel de cazuri se intersectează, de obicei, 3 tipare
- Frica de respingere.
Pentru astfel de oameni, „Nu” nu e un cuvânt. E o umilință. E dispariția controlului iar pentru ei, controlul e oxigen. Respingerea nu le trezește tristețe, ci ură, căci în mintea lor iubirea și controlul sunt sinonime.
- Lipsa reglării emoționale.
Emoțiile sunt tsunami care lovesc fără avertisment. În mintea lor nu există filtre sau frâne. Singura modalitate să se simtă puternici e să domine. E ca și cum ar intra într-un tunel și văd o singură soluție, fără să perceapă consecințele.
- Obsesia care distorsionează realitatea.
Obsesia începe ca frustrare. Apoi, devine concentrare repetitivă asupra unui gând sau problemă. Apoi, devine scenariu. Și abia în final devine acțiune.
Sau și mai clar: obsesia e un dialog rupt, un om care vorbește doar cu propria furie.
Și totuși… de ce 15 lovituri?
Nu am tot contextul, dar încerc un răspuns:
Prima lovitură a fost furie. A doua a fost confirmarea furiei iar toate celelalte au fost o dezorganizare emoțională, rupturi succesive de realitate.
De ce nu s-a oprit după prima lovitură? Pentru că în acel tunel, oprirea presupune conștientizare iar el nu mai era în zona gândirii, ci în zona acțiunii oarbe.
De ce s-a oprit după 15? (Puteau fi și 10, nu cred că victima mai avea vreo șansă). Pentru că, la un moment dat, se stinge impulsul. Nu că apare conștiința, ci pentru că furia obosește, ca un cablu scos brusc din priză.
Și m-am mai întrebat: Ce ar fi putut deveni un asemenea om?
Cei care ajung la violență extremă nu sunt, inițial, monștri. Sunt oameni care nu au învățat să-și gestioneze fricile, vulnerabilitățile, rușinea fragilitatea. Și cred că, de cele mai multe ori, nici nu au avut pe cineva alături care să-i învețe, să-i ghideze. Așa se transformă, încet, într-o versiune distorsionată a ce-ar fi putut deveni.
Orice gest extrem pornește de la emoții neînțelese. Niciun om nu devine criminal în ziua crimei. Devine cu mult înainte, în momentele în care nu știe să oprească dialogul distructiv care i se rostogolește în minte și când nu mai e capabil să vadă diferența dintre durerea lui și viața celuilalt.
De ce scriu toate astea?
Pentru că legile nu repară mintea. Un ordin de protecție protejează un perimetru, dar nu protejează mintea unui om de el însuși. Și, cum am văzut în acest caz, n-a protejat nici victima.
Violența nu e crima dintr-un anumit moment, e finalul unui dialog interior care nu a mai avut martori.
Și mai cred, cu toată convingerea, că prevenția reală nu începe în sălile de judecată. Nu începe cu legi. Nu începe cu dosare.
Începe cu educarea relației cu noi înșine. Cu învățarea limbajului emoțiilor, cu capacitatea de a cere ajutor. Cu înțelegerea propriilor limite.
Pentru că acolo începe tot: în mintea care nu mai știe să vorbească cu ea însăși.
Și tot acolo se poate repara.