Sunt femei care au vorbit despre abuzurile din dosarul Epstein, iar realitatea dureroasă este că victimele nu sunt crezute, ci judecate sau ignorate. Și așa se întâmplă de când lumea cu cei care au curajul să vorbească. Mai ales când sunt femei.
Femeia care vorbește rupe contractul tăcerii
În orice cultură sau epocă, femeia „bună” e cea care tace, suportă, nu strică imaginea celui puternic, nu creează disconfort. Iar femeia care vorbește despre abuz, încalcă un contract nescris.
Abuzul a fost dintotdeauna camuflat sub statutul de geniu, excentricitate, libertate creativă. Iar agresorul e apărat mai ușor decât victima, mai ales când are un statut. Căci e mai ușor să aperi un agresor „respectabil” decât să accepți că sistemele care promit siguranță pot produce abuz.
Când un bărbat e validat de media, prezentat ca expert, investit cu autoritate, demontarea acestui mit produce haos. E mai confortabil pentru opinia publică să spună că victimele mint, decât să accepte că a avut încredere într-o iluzie.
Agresorul respectabil
De aceea, apărarea agresorului „respectabil” vine aproape întotdeauna la pachet cu discreditarea femeii care destabilizează sistemul. Femeia care vorbește nu e privită ca martor, ci ca amenințare.
Aflăm aproape zilnic de o personalitate care, până de curând, era de neatins și care a avut legătură ori s-a aflat în contextul abuzului, traficului de tinere sau a rețelei de putere. Iar dacă o femeie abuzată în trecut ar vorbi azi, pentru că s-ar simți în siguranță și ar avea șanse să fie crezută, reacția ar fi aceeași:
De ce n-a vorbit atunci? I-au plăcut banii? Vrea atenție!
Să ne amintim cazul Virginia Giuffre, una dintre cele mai cunoscute femei care au vorbit public despre abuzurile suferite și despre rețeaua din jurul lui Jeffrey Epstein. Ani la rând, declarațiile ei au fost contestate, minimizate, puse sub semnul îndoielii, nu doar de avocați sau de cei acuzați, ci de opinia publică, de presă și de lideri de opinie. A murit anul trecut la 41 de ani și a rămas unul dintre cei mai proeminenți acuzatori într-un dosar legat de abuz și trafic sexual.
Mai puțin cunoscut, dar la fel de relevant, este cazul Karen Mulder. La începutul anilor 2000, a vorbit public despre abuzuri și despre persoane extrem de influente. Reacția a fost rapidă: a fost etichetată instabilă psihic, nebună, lipsită de credibilitate. Nu a urmat o investigație serioasă, ci discreditarea. Astăzi, are 55 de ani și locuiește cu fiica ei în Franța, departe de lumina reflectoarelor.
Ordinea e menținută de putere
O victimă care vorbește nu aduce doar o poveste personală, ci o amenințare la adresa unui sistem care a funcționat nestingherit.
Când Karen Mulder a vorbit, nu i s-a răspuns prin investigație, ci prin etichetare: instabilă, confuză, fragilă. Când Virginia Giuffre a vorbit, i s-a spus că exagerează, că este manipulată, că are „interese”.
Să le fi dat atunci crezare ar fi însemnat recunoașterea unor rețele de putere care funcționau de ani de zile, acceptarea unor complicități instituționale și că prestigiul, banii și influența nu sunt garanții ale integrității. A fost mai confortabil să spună că victimele nu sunt credibile decât să admită că sistemul este profund viciat.
Rolul media
Merită amintit și rolul media, care în astfel de cazuri joacă aproape întotdeauna un rol ambiguu. Amplifică vocea victimei, o expune pentru spectacol, dar fără să o protejeze. Victimele sunt chemate să povestească, puse sub lumina reflectoarelor și apoi lăsate singure când reacția publică devine ostilă. Expunerea fără responsabilitate devine, în sine, o formă de abandon public.
Istoria ne arată constant că abuzurile rareori sunt evenimente izolate. Ele sunt procese tolerate în timp. Preferăm să nu le vedem pentru că, dacă am crede victimele, ar trebui să ne revizuim idolii, să acceptăm propria naivitate și să trăim cu ideea că lumea nu este la fel de sigură pe cât ne place să credem.