Arta uitată de a-ți face prieteni

De ce e atât de dificil să cultivi o prietenie profundă?

Înainte de a aborda întrebarea ”De ce prietenii sunt atât de greu de găsit?”, mai întâi să definim ce înseamnă o prietenie semnificativă.

Instinctiv, toți știm diferența. Sunt oameni în viața noastră a căror companie o împărțim destul de des și pe care, dacă am fi întrebați, probabil i-am identifica ca prieteni. Interacțiunile noastre sunt întotdeauna cordiale. Îi admirăm din multe motive. Cu toate astea, conexiunea pe care o împărtășim cu ei e la nivel de suprafață. Conversațiile noastre se îndepărtează rareori de subiecte testate iar uneori trăim cu groaza de-a rămâne fără subiecte de conversație. Vag, suntem conștienți că împărtășim cu ei doar o mică parte din noi înșine. Iar ei pot simți la fel în prezența noastră.

Dar există un alt grup, mult mai mic ca număr (avem noroc dacă e format din doi) cu care împărtășim o înțelegere profundă, intuitivă. Conversația e întotdeauna ușoară; simțim că putem vorbi cu ei despre orice – și adesea o facem. Sunt oamenii la care ajungem în cele mai dificile momente ale noastre. Cei pe care, dacă totul în viața noastră s-ar prăbuși, ne-am putea baza pe simpatie sau adăpost.

Care e diferența dintre o simplă cunoștință și un prieten autentic? De ce îi întâlnim atât de rar pe aceștia din urmă – și cum putem găsi mai mulți?

Ce face ca prietenia să aibă sens?

Greșeala clasică pe care o facem e să presupunem că prietenia se bazează pe admirație reciprocă. Ne plac alți oameni – și suntem plăcuți, la rândul nostru – pe baza unor calități admirabile: inteligență, bun gust, simțul umorului, eleganță…

Prin urmare, atunci când încercăm să ne facem noi prieteni, facem tot posibilul să părem impresionanți. Ne lăudăm cu diversele noastre realizări și ne străduim să fim cineva care merită cunoscut. Mai presus de toate, vrem să evităm să părem neputincioși, proști sau penibili. Așa că rămânem la subiecte testate și verificate, cum ar fi vremea sau cea mai recentă dramă a vreunei vedete. Și regurgităm opiniile la modă, pentru a nu risca să părem ciudați sau deplasați.

Ăsta e motivul pentru care să ne facem prieteni semnificativi e atât de greu – și de ce prieteniile de conjunctură în care ne implicăm nu ne dau un sens al relației.

Căci prietenia nu se bazează pe admirația reciprocă, ci pe opusul său: slăbiciunile reciproce.

Prietenii noștri ne pot admira pentru calitățile și realizările noastre, dar nu asta e ce ne face doriți. Laturile noastre mai dezordonate și mai puțin strălucitoare sunt cele care ne fac candidați la prietenie.

Prieteniile semnificative

Prietenii noștri cei mai vechi și cei mai apropiați – cei pe care i-am putea numi ”semnificativi” – ne-au văzut de aproape. Ne cunosc defectele, slăbiciunile, eșecurile; cam tot ce ne-ar putea face mai puțin admirabili. Ne plac, nu din cauza acestor lucruri, ci datorită lor. În cele din urmă, prietenia e o recunoaștere a umanității noastre imperfecte. Umanitate construită nu prin auto-curățare atentă și tact, ci prin onestitate și vulnerabilitate.

Așadar, atunci când întâlnim oameni noi sau discutăm cu cineva recent cunoscut, cum ar fi să renunțăm la pretenția noastră de a fi impresionanți? În loc să vorbim despre o promovare recentă sau o calificare academică, cum ar fi să împărtășim momentul în care am vărsat un pahar de vin pe rochie la un eveniment? Sau că am ratat o întâlnire importantă? Mai degrabă decât să rostim păreri acceptabile, să îndrăznim să le mărturisim pe cele care sunt contrare curentului. „De fapt, nu-mi place autorul X, care e la modă.” O astfel de abordare ar putea îndepărta câțiva oameni, dar nu pe cei cu care am construi o prietenie adevărată și semnificativă.

Arta uitată de a-ți face prieteni

Tindem să nu acordăm prea multă atenție faptului izbitor că adevăratele prietenii durabile s-au dezvoltat în anumite etape ale vieții noastre. În anii de școală ori la universitate, sau în primele luni într-o companie nouă ori când am devenit părinți.

Ceea ce au în comun sunt contextele sau evenimentele. Prieteniile semnificative se dezvoltă atunci când lucrurile sunt intense și implică frumusețe, pericol, dramă și dezvoltare personală. Când, de exemplu, trebuie să ne confruntăm cu același profesor sadic care ne dă prea multe teme pentru acasă. Când trebuie să petrecem toată noaptea în bibliotecă pentru un examen. Când suntem nevoiți să înțelegem o ierarhie misterioasă la birou sau să ne dăm seama cum să hrănim un nou-născut.

Nu e deloc ciudat că prieteniile apar astfel, căci ele sunt echivalentul actual al sarcinilor primordiale, cum ar fi construirea de adăposturi, vânarea animalelor sau culegerea recoltei.

Avem tendința de a ne agăța de o credință ironică că trebuie să facem tot posibilul pentru a interacționa cu ceilalți în situații care sunt – în esență – cât mai lipsite de context și de evenimente. Locul favorit pentru cultivarea de noi prietenii tinde să fie un bar sau un restaurant în care putem garanta că nu ne vom confrunta cu o sarcină comună mai mare decât să sorbim o bere sau să cerem nota. Ar fi mult mai bine să căutăm (sau să creăm tacit) întâlniri în care să ne implicăm să atingem un obiectiv comun. Acesta poate fi ceva curajos – alpinism, scufundări – sau poate fi ceva mult mai banal, cum ar fi scoaterea unei pete de pe haină.

Dacă vrem să construim prietenii adevărate, s-ar putea să avem nevoie, mai mult decât ne dăm seama, de o conversație onestă despre cine suntem, ce ne sperie, ce ne bucură și ce ne dorim cu adevărat.