Când îți este ascultată ruga

Îmi amintesc 2 situații în care m-am rugat să ies din încurcături. Nu unei divinități, pur și simplu m-am rugat să se rezolve, pentru că nu vedeam nicio posibilitate să rezolv singură.

Într-o seară,

când am pus rufe la spălat. Mașina ajunsese la ciclul de stoarcere și făcea zgomot infernal, de parcă era o rachetă care își lua zborul în spațiu. Din cauza trepidațiilor, se și deplasa pe gresia din baie.

Trebuie înșurubate bine piciorușele pe care se susține, mi-am spus, așa că am aplecat-o spre mine, eu deasupra ei și, când să pun în practică operațiunea, a alunecat și a căzut peste un picior. Mi-au țîșnit lacrimile ca în desene animate. Începuse șă-mi pulseze piciorul, logic era să se umfle și să se învinețească unghiile. Singurul lucru care depindea de mine era să-mi forțez durerea și să merg, sperând că voi putea fi mobilă a doua zi, când aveam training. Toată noaptea am mers prin casă. Când oboseam, mă întindeam puțin și ațipeam iar când durerea mă trezea, mergeam din nou. Și îmi spuneam că va fi  bine. Dimineață am fost la training, fără picior umflat, fără unghii distruse. Am fost recunoscătoare vieții.

Altă data eram la Londra,

aveam un training dificil, de 2 zile, cu 11 country manageri ai unei corporații pharma.  În seara de dinaintea primei zile de curs, revizuiam informațiile și am adormit cu capul pe laptop, la biroul din camera de hotel. M-am trezit pe la 3.00 a.m., mi-am spus că mai am 3 ore să mă odihnesc (trebuia să aranjez sala de curs, să instalez camera video – aveam Media Training), ca la 8.00 să încep cursul. M-am dus la baie să fac duș și m-am văzut în oglindă. Îmi apăruse o alergie pe tot corpul (de la oboseală) iar hainele pe care le aveam la mine (fuste și bluze) nu puteau să acopere tot dezastrul.

De obicei, când știu că am perioade de intensă oboseală, iau Claritine și beau multă apă. Nu aveam nicio pastilă, așa că m-am târât până la pat și m-am rugat să fie bine.

M-am trezit înaintea alarmei și, când m-am privit, nu mai aveam nimic. După ce am aranjat sala de curs, m-am dus la micul dejun și mi-am luat o cafea. Am băut-o pe terasa restaurantului. M-a întâmpinat un soare prietenos (ziua londoneză se anunța mohorâtă și ploioasă), m-am așezat astfel încât să mă vadă și i-am fost recunoscătoare pentru generozitate.

Cred că ruga are tâlcul ei. Nu-l știu încă, dar cred că e prea puțin despre ce ne dorim.

Cred că e, mai degrabă, despre a învăța ce să ne dorim.