Când vorbești în public, ai un corp pe care te poți bizui

Deseori, când vorbesc în public, mulți uită că sunt un întreg. Vin în fața audienței, se concentrează asupra discursului și se produce o separare între ei și propriul corp. Acesta din urmă parcă întreabă creierul:

Bine, prietene, te-am adus până aici și acum m-ai uitat? Cât ai de vorbit, 15 minute? 25? Bun, și eu ce fac în timpul ăsta?

Și speakerul începe să vorbească iar corpul său începe să se plictisească și se comportă ca atare: picioarele se bâțâie sau se mișcă aiurea. La fel și mâinile, care gesticulează deloc în concordanță cu ceea ce spune. Dacă mai are și microfonul în mână, arată de parcă s-ar lupta cu un inamic nevăzut.

Sau, dimpotrivă, corpul se relaxează total. Și, o dată cu el, și vocea, care devine plată, monotonă și dispare și gramul de entuziasm cu care speakerul începuse. Arată de parcă trupul nu i-ar mai aparține, sunt două entități separate.

Cazurile din conferințe nu sunt singulare. Am întâlnit oameni care, într-o discuție obișnuită (deci fără emoții și presiunea unei audiențe mari), mișcă bratele stângaci în toate direcțiile și am senzația că, dacă ar ține în mână un pahar cu apă, i-ar vărsa conținutul. Este ca și cum nu și-ar simți trupul, de parcă nu ar fi al lor. Parcă trupul lor nu are simțul de sine.

Al șaselea simț – Simțul nostru secret

Cele 5 simțuri ale noastre sunt manifeste și evidente. Le conștientizăm cu ușurință.

Mai avem însă și un simț secret – al șaselea simț, numit „propriocepțiune“, pe care doamna C., din cazul dr. Sacks, și-l pierduse. Acest simț este indispensabil pentru a ne simți pe noi înșine, căci numai grație propriocepțiunii simțim fără echivoc că trupurile noastre ne aparțin, sunt „proprietatea” noastră. Este acel continuu și inconștient flux de senzații care vine din părtile corpului nostru aflat în miscare (mușchi, tendoane, articulații). Datorită acestui simț, poziția, tonusul și mișcarea sunt permanent urmărite și reglate de creier, într-un mod care ne rămâne ascuns, fiindcă e automat și inconștient. De aceea suntem incapabili să-l observăm, așa cum deseori nu observăm aspectele cele mai importante ale lucrurilor aflate sub ochii noștri, din cauza simplității și familiarității lor.

Pentru că totul e automat, nu ne gândim niciodată la acest simț. Pur și simplu știm că trupul noastru este, indiscutabil, aici, cu noi. Dacă ridici acum mâna stângă și o îndrepți spre spate, știi perfect unde se află, nu trebuie să o cauți. Cu alte cuvinte, ai certitudinea că te simți pe tine însuți.

Simțul trupului e dat de 3 lucruri: vederea, organele echilibrului (sistemul vestibular) si proprioceptiunea – numită și ”ochii corpului”, e felul în care corpul se vede pe sine. Dacă dispare, este ca și cum corpul ar fi orb. În mod normal, cele 3 simțuri lucrează împreună. Dacă unul încetează să funcționeze, (simțul pozițional, în cazul doamnei C.), celelalte pot compensa pierderea sau îl pot înlocui într-o oarecare masură. Însă viața ta s-ar schimba fundamental.

Când vorbești cu celalți, mai ales cu publicul când susții o prezentare (vorbești cu audiența, nu audienței), nu uita că ai și al șaselea simț – propriocepțiunea, fără de care trupul tău ar rămâne ireal, fara proprietar!

Ai grijă și de corpul tău, nu doar de discursul pe care l-ai pregătit!

Bucură-te că ai simțul propriocepțiunii neafectat! Corpul tău te va răsplăti, te va pune în valoare, va da sens prezentării, vei fi mai bine conectat cu tine, cu ideile tale, cu publicul.

Cu siguranță, mulți ați făcut cursuri serioase de public speaking și vi s-a povestit despre limbajul nonverbal, despre mimică, gestică, cum să țineți palmele în sus ca să arătați, astfel, că sunteți sinceri…și multe alte lucruri utile.

Personal, cred că antrenamentul în public speaking ar trebui să înceapă cu înțelegerea a cine suntem. Și, apoi, cu conștientizarea faptului că avem un corp pe care ne putem bizui.

Antrenez oamenii să vorbească în public, în grupuri sau 1:1.

Îmi amintesc de o ședință de câteva ore cu un CEO – urma să susțină un speech la o conferință importantă. A venit cu discursul pregătit și am lucrat pe el. La un moment dat îi spun: ai grijă la picioare, sunt îndreptate spre ușă, ești în ”poziția de fugă”. Transmiți că vrei să termini și să scapi. Uite, mișcă-ți picioarele în armonie cu ceea ce spui!

Îmi răspunde cu un umor de zile mari:

„Sigur, Laura, numai să le găsesc!”