Ce iei cu tine în noul an?

Am crescut într-o casă mare, cu curte, boltă de struguri, leagăn și grădină. Aveam sobe de teracotă – adevărate opere de artă. Era mult de muncă iarna, cu scosul cenușii, aprinderea focului, cărat lemne și cărbuni. Dar nimic nu se compara cu serile când noi, copiii, deschideam ușa sobei. Cărbunii încinși ne luminau fețele, povesteam și râdeam până când eram trimiși forțat la culcare.

Tata

Mama s-a dus prima, noi ne-am dus la casele noastre și tata a vrut să rămână în casa aia prea mare pentru el. Într-o zi, când am mers toți frații la tata (altfel, mergeam pe rând, fratele meu cel mai des), am hotărât noi să dăm sau să aruncăm de prin casă tot ce consideram inutil tatei. Așa că le-am pus în saci și l-am rugat să scape de ele. Ne-a promis că așa va face. Doar că, la următoarea vizită, am descoperit  că nu doar nu s-a despărțit de ele, ci le-a scos din saci și le-a pus la locul lor. După ce-a murit și el și am eliberat casa, mi-am amintit de întâmplarea asta și am zâmbit. Zâmbesc și-acum, când scriu. Și am înțeles că lucrurile care noi, copiii, credeam că-l încurcă, de fapt îl ajutau să meargă mai departe.

***

Am văzut mai demult un film, cu 2 frați care locuiau împreună, unul era orb. Adunaseră atât de multe lucruri în casă (cărți vechi, cutii, diverse obiecte), încât ajunseseră să facă labirinturi ca să se deplaseze dintr-o cameră în alta. Practic, se strecurau prin acele culoare strâmte încadrate până în tavan de lucruri. Cel orb, care nu ieșea din casă, l-a sunat într-o zi pe fratele lui să-i spună că s-au prăbușit peste el obiectele alea. Nu se putea mișca, ca în filmele americane vine salvarea, apoi pompierii. Nu puteau ajunge la cel rănit că n-aveau cum, în cele din urmă fac ei un culoar, îl duc la spital, totul bine. Au vrut să le curețe și elibereze și casa dar frații au refuzat. După ce-au plecat pompierii, și-au reconstruit culoarele. Și am înțeles că felul ăsta de-a trăi îi ajuta să meargă mai departe.

***

Sunt 2 exemple dar îmi amintesc și de mulți oameni pe care i-am cunoscut și care nu voiau să renunțe la ceea ce, pentru cei din exterior, părea că-i încurcă sau că-i oprește din evoluție.

Judecăm prea ușor viața celorlalți dar nu suntem în pantofii lor

Și chiar dacă am trecut prin aceleași situații, felul cum le-am trăit, înțeles sau simțit sunt personale. Ceea ce pentru noi e absurd și credem că-i blochează pe ceilalți, e posibil ca pe ei să-i ajute  să-și găsească puterea să meargă mai departe.

Tu ce iei cu tine în noul an?

Iar dacă va fi ceva ce pare de neînțeles pentru unii (amintiri de care nu te-ai detașat, obiecte sau oameni), atunci continuă! Vei ști când să renunți (sau poate vei găsi înțelepciunea s-o faci). Dar dacă acum te ajută să mergi mai departe, să-ți găsești echilibrul și să poți începe o nouă zi, să ai o rutină de care să te-agăți și să găsești puterea să mai și zâmbești, atunci mergi mai departe, în felul tău. Toți facem asta, în felul nostru.

La mulți ani! 2025 să fie cu noroc, bucurii și mai ales cu eleganță în comunicare.