Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
BLOGUL LAUREI
În ultima perioadă, în discuțiile joviale cu prietenii mei am vorbit și despre despărțiri, despre relații încheiate și despre deschiderea lor de a mai încerca să fie fericiți. Nu c-aș fi expert în relații de dragoste, multe mai am de învățat. Doar m-am gândit la o altă perspectivă a cauzei îndepărtării partenerilor într-o relație.
Explicația populară
Povestea e bine cunoscută. Chiar și cei ce-au ales să rămână împreună foarte mult timp au trăit astfel de momente. Începem plini de afecțiune unul pentru celălalt și apoi, cu timpul, sentimentele se estompează. Munca devine prioritară, ne verificăm telefoanele în timp ce vorbim, nu ne mai interesează cum a decurs ziua celuilalt …
E o explicație populară pentru acest îngheț emoțional. Aceea că oamenii se plictisesc în mod natural unii de alții, în același mod în care se plictisesc de orice altceva – de gadgetul care odată părea atât de uimitor, de filmul pe care obișnuiau să-l iubească, de o haină preferată… Răcirea relației ar fi, în această poveste, pur și simplu consecința inevitabilă a familiarității.
O altă perspectivă
Dar ar mai fi o altă perspectivă a înțelegerii, plină de speranță. Pierderea interesului nu e nici naturală, nici inevitabilă. Căci plictiseala e ceva mai complicat și mai plină de substanță.
Se instalează pentru că ne simțim speriați, supărați sau răniți de partenerul nostru și pentru că nu am găsit o modalitate de a ne spune (nouă și celuilalt) ce simțim. Renunțarea poate fi un simptom al suferinței emoționale sau un mod de a-i face față. Suntem amorțiți în interior – nu doar puțin plictisiți.
Nu iubim după standardele de viață ale adulților
Iar cei care iubim într-o relație nu suntem adultul inventiv, cu experiență de viață și rezistent, pe care-l știm din alte zone ale vieții noastre. Căci când iubim, suntem infinit mai vulnerabili. Poate, când intervine plictiseala, ar trebui să ne imaginăm pe noi ori pe celălalt, ca pe o versiune a noastră mai tânără și mai lipsită de apărare. Așa cum eram copilărie – când s-au format atât de multe dintre nevoile și ideile noastre despre dragoste. Unui copil nu-i trebuie mult să se simtă rănit – el se sperie și se supără cu mare ușurință. Tocmai acest Eu vulnerabil e cel care continuă să ne ghideze inimile – chiar și când avem 30, 40 sau 50 de ani.
Desigur, după standardele adulților, toate astea sunt copilării. Hai, comportă-te ca un adult!!!
Doar că nu iubim după standardele de viață ale adulților.
Ideal, cel din interiorul nostru care iubește ar putea spune ce-l nemulțumește și că se simte frustrat. Vocea lui ar fi caldă și fermecătoare, ca a unui copil. Însă rămâne tăcut. Ca în copilărie, poate nu înțelege ce e în neregulă, știe doar că suferă și se retrage ca să se protejeze – și asta se traduce într-un comportament care pare rece.
Consecința e că, în timp, devenim confuzi, sarcastici și ușor iritabili. Ca să învățăm să facem față, cred că e nevoie de conștientizarea trăirilor și de înțelegerea acestei dinamici a sensibilității și a suferinței – și să le decodăm când indiferența coboară asupra relației. Căci e posibil să nu ne fi pierdut cu adevărat interesul față de partener.
Și să ne gândim cum să construim un spațiu mental comun în care nemulțumirile – minore, în aparență – să poată fi spuse și dezamorsate în siguranță, fără riscul de a ne simți ironizați sau neluați în serios.
Interesant… Când iubim, suntem infinit mai vulnerabili. Cu cât iubirea este mai mare, suferința este direct proporțională. Cu toate acestea, este atât de plăcut să simți iubirea, așa cum o confirmă majoritatea scrierilor antice, considerând-o în cele din urmă esența vieții. Poate că ceea ce avem de învățat aici, în această aventură, în care nu știm de unde venim (ce a fost înainte), nu știm ce este după (sunt teorii, dar nimeni nu a venit să ne spună cu certitudine, de exemplu, că acolo este și apă), și în care avem liberul arbitru (adică avem posibilitatea de a ieși din viață în orice moment). „Managementul” iubirii adevărate, atunci când simți iubire totală și când simți lumina emanată de dragoste, este destul de dificil. Cred că încrederea ar putea ajuta, dar oamenii sunt diferiți, extremele care se atrag… si atunci devine puțin dificil, intervenind gelozia și alte aspecte care aduc o vibrație mai scăzută. Dacă ai iubi și ai avea încredere și comunicare, ar fi perfect, dar oricât de matur ești, uneori nu funcționează. Încă visez la o dragoste aproape perfectă. De multe ori, atunci când alegem să mergem pe calea iubirii, ne asumăm durerea, dar exista intrebarea, dacă data viitoare nu va fi durere? Oricum, este mai bine așa decât o relație bazată pe bunuri comune și sarcini administrative, as traiesc eu.
Mulțumesc, Andrei!