BLOGUL LAUREI
Tot întâlnesc oameni care spun că dacă vrei să fii fericit, să n-ai așteptări. Rareori, mai am în sala de training pe cineva care îmi spune că nu are nicio așteptare de la curs – și înțeleg că nu-și dorea să fie acolo, dar l-a trimis organizația.
Cred că atunci când gândești și spui că nu ai așteptări, nu ai prea mari așteptări nici de la tine. Iar ăsta e unul dintre drumurile spre nefericire. Căci dacă nu ai așteptări, vei suporta tot ce nu-ți doreai să se întâmple: o relație nepotrivită, un mediu toxic la muncă, un angajat slab, un manager insuportabil …
Dar chiar și când ai așteptări, tot nu-i de-ajuns. Căci dacă ai doar așteptări, ceilalți ar trebui să facă ce te-aștepți, să corespundă așteptărilor tale. Iar dacă nici asta nu se întâmplă, îți spui că mai bine nu le aveai și măcar nu erai dezamăgit. De aceea sunt importante aspirațiile – pentru că atunci când le avem, ne și implicăm pentru ca lucrurile să capete viață.
Munca vieții de adult nu-i ușoară. Ca și-n copilărie, fiecare pas e nu doar o nouă etapă de dezvoltare, ci și renunțare la ce funcționa înainte – la ceva magie, la iluzia prețuită de siguranță, la unele idei sau convingeri …
Ce vreau să spun e că dacă vrem să creștem, trebuie să fim dispuși să schimbăm scaunele, căci nu există compatibilitate permanentă între un scaun și o persoană.
Și să trecem de la așteptări la aspirații. Altfel, ne blocăm într-un cerc în care stabilim așteptări cu privire la așteptări.
[…] Nu există o credință mai comună (mai ales în dragoste) ca aceea că celălalt ar trebui să înțeleagă ce vrem, ce dorim, ce simțim și când ne deranjează ceva – fără să-i spunem în cuvinte. Purtăm în noi ideea puternică că ceilalți sunt cititorii minții noastre și că ar trebui pur și simplu să știe ce ne nemulțumește. Am mai scris despre asta, dintr-o altă perspectivă, în articolul De la așteptări și aspirații. […]