Trecerea de la așteptări la aspirații schimbă felul în care ne raportăm la viață, la muncă, la relații și la propria noastră devenire.
Așteptările spun, de multe ori, ce sperăm să primim, în timp ce aspirațiile spun ce suntem dispuși să construim.
Tot întâlnesc oameni care spun că, dacă vrei să fii fericit, e mai bine să nu ai așteptări. Înțeleg de unde vine ideea. Așteptările pot aduce dezamăgire, pot crea presiune. Pot pune pe umerii celorlalți obligația de a se purta exact cum ne-am imaginat noi că ar trebui să se poarte.
O viață fără așteptări nu este neapărat o viață mai senină. Uneori este doar o viață în care ne obișnuim să acceptăm prea multe lucruri care nu ni se potrivesc.
O relație nepotrivită. Un mediu toxic de muncă. Un manager care nu știe să conducă. Un angajat care nu-și asumă. Un proiect în care toată lumea spune „merge și așa”, deși nimeni nu mai crede cu adevărat în el.
Când spunem prea repede că nu avem așteptări, riscăm să renunțăm și la criterii. Iar fără criterii, nu mai alegem cu adevărat, doar suportăm ce ni se întâmplă.
De ce nu este suficient să nu avem așteptări?
Uneori, în sala de training, se întâmplă să întâlnesc oameni care spun că nu au nicio așteptare de la curs. Înțeleg repede că nu și-au dorit neapărat să fie acolo, dar i-a trimis organizația. Nu mă deranjează, e un început onest.
Dar e și un semn interesant. Pentru că lipsa așteptărilor nu înseamnă întotdeauna libertate, uneori înseamnă dezangajare.
”Dacă nu aștept nimic, nu risc să fiu dezamăgit. Dacă nu sper nimic, nu trebuie să mă implic. Dacă nu formulez nicio dorință, nu trebuie să verific ce depinde de mine.”
Așa apare o formă foarte discretă de retragere din propria viață. Nu dramatică sau vizibilă, și nu neapărat zgomotoasă. Doar o distanță tot mai mare între ce trăim și ce ne-am dori, de fapt, să trăim.
De ce așteptările nu sunt suficiente?
Pe de altă parte, nici așteptările singure nu sunt de ajuns.
Dacă avem doar așteptări, riscăm să mutăm centrul de greutate în afara noastră. Ceilalți ar trebui să facă, să știe, să simtă, să răspundă, să se ridice la nivelul nostru, să ne înțeleagă, să ne ofere, să corespundă. Iar când nu o fac, apare dezamăgirea.
Ne spunem că am greșit având așteptări, că era mai bine să nu sperăm nimic. Sau să nu cerem nimic. Că era mai simplu să nu ne dorim prea mult.
Dar poate problema nu este că am avut așteptări, ci că ne-am oprit acolo.
Așteptările privesc spre ce ar trebui să se întâmple. Aspirațiile ne întreabă ce suntem dispuși să facem pentru ca lucrurile să capete viață.
Ce sunt aspirațiile?
Aspirațiile nu sunt dorințe frumoase pe un raft înalt. Nu sunt nici declarații mari despre cine vrem să devenim, spuse într-un moment bun și uitate când devine greu.
Aspirațiile sunt direcții care ne cer implicare.
Ele ne obligă să alegem, să schimbăm ceva, să renunțăm la zona de confort, să ieșim dintr-o formulă care a funcționat cândva, dar nu ne mai duce mai departe.
Așteptarea spune: „Sper să se întâmple”, aspirația spune: „Vreau să contribui.”
Pentru că aspirațiile nu ne lasă doar în poziția celui care așteaptă să primească, ci ne mută în poziția celui care participă la construcție.
De ce creșterea cere renunțări?
Munca vieții de adult nu este ușoară.
Ca în copilărie, fiecare etapă nouă de dezvoltare vine și cu o renunțare. Renunțăm la ceva ce funcționa înainte, la o formă de magie, la iluzia prețuită de siguranță, la unele idei, roluri sau convingeri în care ne-am simțit, pentru o vreme, protejați.
Creșterea nu înseamnă doar să adăugăm lucruri, ci și să acceptăm că unele forme vechi nu ne mai încap.
De aceea îmi place imaginea schimbării scaunelor. Dacă vrem să creștem, trebuie să fim dispuși să schimbăm scaunele. Nu există compatibilitate permanentă între un scaun și o persoană.
Ce ne-a susținut la un moment dat poate deveni prea mic, prea rigid sau prea nepotrivit pentru cine devenim. Iar maturitatea începe, uneori, în clipa în care avem curajul să ne ridicăm.
Cum trecem de la așteptări la aspirații?
Trecerea de la așteptări la aspirații nu înseamnă să renunțăm la criterii. Dimpotrivă, înseamnă să le facem mai clare și mai vii. Să știm ce nu mai acceptăm, ce vrem să construim, ce depinde de noi. Să știm unde avem nevoie de ceilalți, dar să nu le predăm complet responsabilitatea propriei noastre direcții.
Așteptările pot fi începutul. Ele ne arată ce ne dorim, ce ne lipsește, ce ne doare sau ce considerăm important. Dar aspirațiile duc lucrurile mai departe. Le dau formă, efort, răbdare și direcție.
Altfel, rămânem blocați într-un cerc în care avem așteptări cu privire la așteptări. Așteptăm să ni se răspundă, să ni se ofere, să fim înțeleși. Așteptăm ca viața să se organizeze în jurul unei dorințe pe care noi înșine nu am început încă să o construim.
Și poate că nu e despre dacă e bine sau rău să avem așteptări. Poate întrebarea mai bună este: ce facem cu ele? Le lăsăm să devină dezamăgire sau le transformăm în aspirații?
Pentru că aspirațiile nu ne promit că va fi ușor, dar ne dau ceva mai important: o direcție în care merită să mergem.