Nevoia de atingere

Limbajul tactil ne leagă mintea și corpul de lumea socială. Dar ce se întâmplă când atingerea devine tabu?

Atingerea este primul simț prin care întâlnim lumea și, poate, ultimul care ne leagă de ea când ne despărțim de viață. Atingerea vine înainte de vedere, înainte de vorbire, înainte de orice.

Atingerea este primul și ultimul limbaj și spune întotdeauna adevărul.

Biologia noastră confirmă acest lucru. Fătul este acoperit cu perișori delicați, numiți lanugo, care apar în jurul a 16 săptămâni de sarcină. Aceștia sporesc senzațiile plăcute ale lichidului amniotic care îi spală ușor pielea. Cercetătorii spun că este un precursor al senzației calde și liniștitoare pe care un copil, odată născut, o va primi din îmbrățișare.

Atingerea este un prieten loial.  Ne putem baza pe el ca să ne ridicăm când suntem la pământ sau pentru a răspândi bucurie când suntem în al nouălea cer.

În ultimul timp însă, atingerea a trecut printr-o eră a interdicției. A fost și este încă o perioadă grea pentru cel mai important dintre simțuri. În timp ce persoanele care suferă de COVID-19 își pot pierde simțul mirosului și gustul, atingerea este simțul diminuat aproape pentru toți.

Atingerea e simțul care a plătit cel mai mare preț.

Unic la atingere este mutualitatea sa

Deși putem privi fără a fi priviți înapoi, nu putem atinge fără a fi atinși în schimb. Și chiar dacă distanțarea fizică e cea care ne protejează, tot ea stă și în calea apropierii.

În timpul pandemiei, asistenții medicali și medici au vorbit despre modul în care această caracteristică unică a atingerii i-a ajutat să comunice. Când nu puteau vorbi, zâmbi sau să le fie văzut chipul din cauza echipamentului de protecție, s-au bazat pe o strângere de mână pentru a-și liniști pacienții. Sau pentru a le spune că nu sunt singuri.

Într-o pandemie în care atingerea este un vector dovedit, tot ea este, paradoxal, și o parte a curei.

Atingerea este instrumentul suprem pentru conexiunea socială, iar vestea bună este că ne-am născut complet accesorizați pentru a profita la maxim de el.

Consecințele lipsei atingerii

În anii 1990, un val de cercetări demonstrau consecințele șocante ale lipsei atingerii asupra dezvoltării umane. Mai multe studii au arătat că micuții din orfelinatele românești, care abia au fost atinși în primii ani de viață, au avut ulterior deficiențe cognitive și comportamentale.

La vârsta adultă, persoanele cu contact social redus au un risc mai mare de a muri mai devreme în comparație cu cele care au relații sociale puternice. Atingerea e deosebit de importantă și pe măsură ce înaintăm în vârstă. S-a demonstrat că atingerea blândă crește cantitatea de aport alimentar la vârstnicii instituționalizați. Chiar și atunci când nu putem vedea, auzi sau vorbi așa cum obișnuiam, ne putem baza aproape întotdeauna pe atingere. Doar așa putem explora lumea din jurul nostru, pentru a comunica și a le permite celorlalți să comunice cu noi.

Știința explică de ce atingerea contează atât de mult. Poate reduce factorii legați de stres: ritmul cardiac, tensiunea arterială și nivelul de cortizol – atât la adulți, cât și la copii. Facilitează eliberarea de oxitocină, un hormon care oferă senzații de calm, relaxare și pace interioară. De fiecare dată când îmbrățișăm pe cineva drag – persoană sau animalul de companie – eliberăm oxitocina, care ne oferă senzația de bine. În plus, oxitocina pare să ne întărească motivația de a căuta și a menține contactul cu ceilalți. Iar asta ajută la dezvoltarea socială a creierului. Oxitocina joacă, de asemenea, un rol vital în relația pe care o avem cu noi înșine.

Calitatea atingerii

Importantă este nu doar cantitatea de atingere pe care o primim, ci și natura și calitatea acesteia. Folosim atingerea în fiecare zi pentru a ne comunica emoțiile. Și pentru a spune cuiva că suntem speriați, fericiți, îndrăgostiți, triști sau excitați sexual. La rândul nostru, suntem destul de buni în citirea intențiilor și emoțiilor altor persoane, pe baza felului în care ne ating.

Schimbăm gesturi tactile ca jetoane comunicative nu doar pentru a construi legături sociale, ci și pentru a stabili relații de putere. Ori pentru a transmite încredere. Simțim persoana care ne atinge și ne întrebăm: Pot avea încredere în ea?

Strângerea de mână poate transmite și competență. Este, poate, prima modalitate prin care putem închide decalajul fizic dintre noi și celălalt. Poate sigila un acord, cu forța unei semnături sau a unui contract.

Limbajul tactil afectează, de asemenea, modul în care ne relaționăm cu noi înșine și cu corpurile noastre de-a lungul vieții, cu impact profund asupra bunăstării noastre psihice. Un studiu a investigat modul în care persoanele cu anorexie (tulburare alimentară severă, caracterizată printr-un simț distorsionat al propriului corp) – percep atingerea. Ele găsesc mai puțină plăcere în interacțiunea socială – ceea ce sugerează că există o legătură strânsă între ”atingerea” socială și sănătatea mintală.

De-a lungul vieții noastre avem nevoie de atingere pentru a înflori

Așadar, ce se întâmplă cu fluența noastră tactilă atunci când atingerea devine tabu? În acele momente din viața noastră în care suntem fragili, când avem nevoie de atingere mai mult ca orice? Desigur, avem nevoie de nuanțe pentru a-i recunoaște pericolele, dar evitarea completă a atingerii ar fi un dezastru.

Pandemia ne-a dat semne despre cum ar arăta viața fără atingere. Teama de celălalt, de contaminare, ne-a ajutat să ne dăm seama cât de mult ne e dor de acele îmbrățișări spontane, de strângeri de mână și de atingeri pe umăr.

Distanțarea fizică ne lasă cicatrici invizibile pe piele.

De aceea, pentru mulți dintre noi „îmbrățișarea celor dragi” este unul dintre primele lucruri pe care dorim să le facem odată ce pandemia se va fi încheiat.

Dorința de atingere e atât de profundă, încât chiar și limbajul comunicării digitale e saturat de metafore tactile. „Keep in touch” sau ”M-a atins gestul tău bun” – sunt rostite din ce în ce mai des.

Nimic nu se poate compara cu atingerea

Este însoțită de o cascadă de alte semnale senzoriale, cum ar fi mirosul, sunetul și temperatura corpului. Ne spune că suntem aproape unul de celălalt, că suntem aici, acum, împreună. Spre deosebire de alte simțuri care pot fi digitalizate – să vezi fața cuiva pe Zoom – atingerea îți cere să fii în același loc și în același timp cu o altă ființă.

Pierdem foarte mult lipsindu-ne de atingere

Suntem obligați să ne privăm de unul dintre cele mai sofisticate limbaje pe care le vorbim. Pierdem oportunități de a construi noi relații. Le-am putea chiar slăbi cele existente.

Prin deteriorarea relațiilor sociale, ne detașăm și de noi înșine. Necesitatea ca oamenii să se poată atinge ar trebui să fie o prioritate în definirea „noului normal” post-pandemic.

Căci o lume mai bună este, adesea, doar la o îmbrățișare distanță.