Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
BLOGUL LAUREI
Inteligența Practică – Studiu de caz: Oppenheimer
- august 28, 2023
- Posted by: Laura Dragomir
- Category: Blog

Că să înțelegem și mai bine Inteligența Practică – ce este și cum se formează – să pornim de la Oppenheimer. Filmul e puțin romanțat dar detaliile despre viața lui sunt în cartea biografică scrisă de Kai Bird și Martin Sherwin. L-am ales ca studiu de caz pe Oppenheimer pentru că avea o dezvoltată Inteligență Practică.
Robert Oppenheimer – Copilăria
S-a născut într-o familie înstărită și a crescut într-unul dintre cele mai renumite cartiere din Manhattan. Copilăria sa a reprezentat expresia a ceea ce se numește ”cultivare concentrată” – adică a fost expus multor experiențe.
A fost un copil înzestrat iar părinții și profesorii l-au considerat geniu. S-a confruntat cu depresia toată viața.
În week-enduri, familia sa obișnuia să meargă în provincie, într-un Packard (mașină americană de lux) cu șofer personal. Verile și le petrecea la bunicul său, în Europa.
A urmat cursurile Ethical Culture Fieldston School din Central Park West – probabil cea mai progresivă școală pe atunci unde, scriu biografii săi, elevii erau îndoctrinați cu ideea că sunt pregătiți să reformeze lumea. Când profesoara lui de mate a observat că devenise apatic la ore, i-a recomandat să urmeze studii paralele. Unul dintre profesorii săi își amintește că ”Fiecare idee nouă era pentru el de o frumusețe desăvârșită”.
În clasa a 3-a făcea experimente de laborator iar până într-a 5-a deja studia fizica și chimia. La 9 ani i-a spus unui văr al său:
”Pune-mi o întrebare în latină și eu o să-ți răspund în greacă”.
Speaker la 12 ani
În copilărie, cea mai mare pasiune a sa era să adune roci. La 12 ani a început să corespondeze cu geologi cărora le povestea despre formațiuni geologice descoperite de el în Central Park. Aceștia au fost atât de impresionați, încât l-au invitat să țină un discurs la Congresul lor anual. Geologi renumiți din public au izbucnit în râs când au văzut o mogâldeață cu păr negru care abia ajungea la pupitru. Timid și stângaci, Robert a reușit să citească discursul scris pe-o foaie și a primit, la final, un ropot de aplauze din partea audienței. Acesta a fost un alt pas în câștigarea încrederii în sine.
Viața de student
A studiat la Harvard apoi la Cambridge pentru doctoratul în fizică. Avea un dar pentru fizica teoretică dar ura din tot sufletul fizica experimentală. Îndrumătorul său, Patrick Blackett (care a câștigat premiul Nobel în 1948) stăruia să se aplece spre detaliu – definiția fizicii experimentale, iar conflictul pe care îl avea cu profesorul său i-a accentuat depresia. Oppenheimer a pus mâna pe câteva substanțe chimice din laborator și a încercat să-l otrăvească. Din fericire, acesta a descoperit lipsa substanțelor și a prezentat cazul conducerii universității. Robert a fost reținut apoi eliberat provizoriu, cu condiția să urmeze ședințe regulate de terapie cu un renumit psihiatru din Londra.
La 20 de ani distanță, Oppenheimer e numit director științific al Manhattan Project. Avea 38 de ani pe-atunci și era inferior din toate punctele de vedere viitorilor subalterni. Am detaliat această parte a vieții sale într-un alt articol.
Ce este Inteligența Practică?
Așadar, Oppenheimer avea o dezvoltată Inteligență Practică – care presupune:
- să știi CE să spui și CUI, CÂND să spui și să știi CUM să spui pentru a obține efectul maxim. Cu alte cuvinte, să știi cum să faci ceva fără a trebui neapărat să știi de ce știi sau să poți explica.
E ceva practic în sine – nu cunoaștere. Cunoașterea e cea care ne ajută să privim obiectiv lucrurile și să ajungem la un rezultat. Cu Inteligența Practică nu ne naștem, o dobândim pe parcurs ajutați de mediul în care creștem și de experiențele la care suntem expuși încă din copilărie. Toate acestea sunt factori determinanți ai evoluției noastre. Inteligența practică nu implică și abilitățile analitice măsurate de IQ. Dar nu strică să le avem. Iar Oppenheimer le avea pe ambele, la nivel ridicat.
De unde vine Inteligența Practică?
Sau flerul? E o serie de aptitudini ce trebuie prinse pe parcurs.
Specialiștii spun că locul unde începem să le deprindem e familia, datorită părinților prezenți constant în segmentul de timp liber al copiilor. Le ghidează fiecare pas și sunt interesați cum relaționează cu ceilalți: profesori, antrenori, medici, prieteni, etc. Părinți care încearcă să înțeleagă problemele copiilor și să ajungă, împreună, la o rezolvare a acestora. Părinți care își încurajează copiii să fie comunicativi, deschiși și să adreseze întrebări persoanelor competente (de ex., unui medic, la un control medical). Cu alte cuvinte, părinți care nu se simt intimidați de o autoritate, care nu adoptă o atitudine pasivă sau umilă față de aceasta.
E ceea ce se numește ”Cultivare concertată”. E încurajarea și evaluarea talentelor, opiniilor și aptitudinilor unui copil. Desigur, pentru a putea pune valorifica talentele copilului sau a-l ajuta să se dezvolte complex, ai nevoie de o situație materială stabilă. Cu alte cuvinte, de bani. Altfel, funcționează strategia de ”atingere a dezvoltării naturale”.
Studiile arată că cei care se maturizează și reușesc prin ”propriile forțe” – deși și aici e mult de discutat – sunt mai puțin plângăreți, mai creativi în valorificarea timpului și cu un spirit independent mai bine conturat.
Însă în termeni practici, ”Cultivarea concentrată” prezintă avantaje considerabile. Copilul cu un program încărcat (face sport la un club, citește, călătorește, cântă la un instrument, etc.) are parte constant de o gamă largă de experiențe. Învață ce înseamnă spiritul de echipă și cum să se adapteze la diverse situații. Învață cum să se comporte în societate, să ia cuvântul doar atunci când e cazul și la obiect, să nu-i fie teamă să comunice într-un cadru instituțional. Să nu se simtă stingher sau intimidat. Ci deschis la schimbul de informații și capabil să-și argumenteze punctul de vedere.
Toate acestea nu se moștenesc precum culoarea ochilor. E un avantaj dobândit pe parcursul vieții, iar primii care își încurajează copiii să acționeze astfel sunt părinții.
Și asta e o atitudine inseparabilă reușitei în lumea modernă.