Robert Oppenheimer și Inteligența Practică

Am văzut filmul Oppenheimer.  Înainte de a vedea filmul, i-am citit și biografia, scrisă de Kai Bird și Martin Sherwin. Și o voi mai reciti, într-o zi.  Mi-a plăcut filmul? Fără dubiu. Și îl recomand. Pe lângă toată povestea cu bomba atomică, pe mine m-a interesat și Inteligența Practică pe care și-a pus-o în valoare. Din film nu reiese prea mult, dar am studiat acest tip de inteligență și am citit cărți bine documentate în care Oppenheimer era studiu de caz. Excepționalii de Malcom Gladwell e una dintre ele.

Robert Oppenheimer și Inteligența Practică

Așadar, Oppenheimer avea o dezvoltată Inteligență Practică – care presupune:

• să știi CE să spui și CUI, CÂND să spui și să știi CUM să spui pentru a obține efectul maxim. Cu alte cuvinte, să știi cum să faci ceva fără a trebui neapărat să știi de ce știi sau să poți explica.

E ceva practic în sine – nu cunoaștere. Cunoașterea e cea care ne ajută să privim obiectiv lucrurile și să ajungem la un rezultat. Cu Inteligența Practică nu ne naștem, o dobândim pe parcurs ajutați de mediul în care creștem și de experiențele la care suntem expuși încă din copilărie. Toate acestea sunt factori determinanți ai evoluției noastre. Inteligența practică nu implică și abilitățile analitice măsurate de IQ. Dar nu strică să le avem. Iar Oppenheimer le avea pe ambele, la nivel ridicat.

Robert Oppenheimer

Dacă ar fi să-i rezumăm viața, de mic a fost considerat geniu, s-a luptat cu depresia, a încercat să-și otrăvească îndrumătorul de doctorat, era fermecător și avea o foarte dezvoltată Inteligență Practică, amplificată în timp. Desigur, el e cel care a condus industria americană în efortul de a construi bomba atomică, în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dar descrierea ar fi prea simplă.

Robert Oppenheimer s-a născut într-o familie înstărită. Fiul unui artist (mama) și al unui designer vestimentar, a crescut într-unul dintre cele mai renumite cartiere din Manhattan. Copilăria sa a reprezentat expresia a ceea ce se numește ”cultivare concentrată” – adică a fost expus multor experiențe. A fost un copil înzestrat iar părinții și profesorii l-au considerat geniu. În week-enduri, familia sa obișnuia să meargă în provincie, într-un Packard (mașină americană de lux) cu șofer personal. Verile și le petrecea la bunicul său, în Europa.

Evoluția

A urmat cursurile Ethical Culture Fieldston School din Central Park West – probabil cea mai progresivă școală pe atunci unde, scriu biografii săi, elevii erau îndoctrinați cu ideea că sunt pregătiți să reformeze lumea. Când profesoara lui de mate a observat că devenise apatic la ore, i-a recomandat să urmeze studii paralele. Unul dintre profesorii săi își amintește că ”Fiecare idee nouă era pentru el de o frumusețe desăvârșită”. În clasa a 3-a făcea experimente de laborator iar până într-a 5-a deja studia fizica și chimia. La 9 ani i-a spus unui văr al său: ”Pune-mi o întrebare în latină și eu o să-ți răspund în greacă”.  

În copilărie, cea mai mare pasiune a sa era să adune roci. La 12 ani a început să corespondeze cu geologi cărora le povestea despre formațiuni geologice descoperite de el în Central Park. Aceștia au fost atât de impresionați, încât l-au invitat să țină un discurs la Congresul lor anual. Geologi renumiți din public au izbucnit în râs când au văzut o mogâldeață cu păr negru care abia ajungea la pupitru. Timid și stângaci, Robert a reușit să citească discursul scris pe-o foaie și a primit, la final, un ropot de aplauze din partea audienței.  Acesta a fost un alt pas în câștigarea încrederii în sine.

A vrut să-și omoare profesorul

A studiat la Harvard apoi la Cambridge pentru doctoratul în fizică. Avea un dar pentru fizica teoretică dar ura din tot sufletul fizica experimentală. Îndrumătorul său, Patrick Blackett (care a câștigat premiul Nobel în 1948) stăruia să se aplece spre detaliu – definiția fizicii experimentale, iar conflictul pe care îl avea cu profesorul său i-a accentuat depresia. Oppenheimer a pus mâna pe câteva substanțe chimice din laborator și a încercat să-l otrăvească. Din fericire, acesta a descoperit lipsa substanțelor și a prezentat cazul conducerii universității. Robert a fost reținut apoi eliberat provizoriu, cu condiția să urmeze ședințe regulate de terapie cu un renumit psihiatru din Londra.

Manhattan Project

La 20 de ani distanță, Oppenheimer e numit director științific al Manhattan Project. A fost ales de cel care răspundea de proiect – generalul Leslie Groves, care a bătut țara să găsească omul potrivit pentru a-i încredința sarcina construirii bombei atomice. Nu părea alesul. Avea 38 de ani pe-atunci și era inferior din toate punctele de vedere viitorilor subalterni. În primul rând, era teoretician – iar treaba cu bomba atomică presupunea experimentatori și ingineri. Înclinațiile sale politice erau evazive  – avea mulți prieteni comuniști. Și nu avea niciun dram de experiență în administrație.

Unul dintre prietenii săi îl descrie astfel: ”Umbla în pantofi tociți și purta o pălărie ciudată pe cap și, ce e mai important, nu știa nimic despre echipamente”.

Un alt om de știință de la Berkley îl descrie mai succint: ”Nu era în stare nici măcar să vândă hamburgeri la tejghea”.

Dacă adăugăm și faptul că a încercat să-și omoare profesorul – avem tabloul celui care se înhămase la unul dintre cele mai importante proiecte ale sec. XX. Cum a reușit? Datorită Inteligenței sale Practice (dublată de geniul său și de educația academică) toată lumea a ajuns să vadă lucrurile prin ochii săi.

Oppenheimer a înțeles că Groves recruta oameni pentru Manhattan Project și și-a concentrat asupra lui tot farmecul și inteligența. Comportamentul său era un adevărat spectacol. Groves era realmente îndrăgostit de el și îl considera un geniu. Un adevărat geniu. De aceea i-a aprobat ideea de a construi un laborator central unde ”Să găsim soluții pentru problemele chimice, metalurgice, tehnice și tactice, ce au fost ocolite până acum”.

Iar urmarea o știți.

Inteligența Practică

De unde vine Inteligența Practică?  Sau flerul? E o serie de aptitudini ce trebuie prinse pe parcurs.

Specialiștii spun că locul unde începem să le deprindem e familia, datorită părinților prezenți constant în segmentul de timp liber al copiilor. Le ghidează fiecare pas și sunt interesați cum relaționează cu ceilalți: profesori, antrenori, medici, prieteni, etc. Părinți care încearcă să înțeleagă problemele copiilor și să ajungă, împreună, la o rezolvare a acestora. Părinți care își încurajează copiii să fie comunicativi, deschiși și să adreseze întrebări persoanelor competente (de ex., unui medic, la un control medical). Cu alte cuvinte, părinți care nu se simt intimidați de o autoritate, care nu adoptă o atitudine pasivă sau umilă față de aceasta.

E ceea ce se numește ”Cultivare concertată”.

Cultivarea concentrată

E încurajarea și evaluarea talentelor, opiniilor și aptitudinilor unui copil. Desigur, pentru a putea pune valorifica talentele copilului sau a-l ajuta să se dezvolte complex, ai nevoie de o situație materială stabilă. Cu alte cuvinte, de bani. Altfel, funcționează strategia de ”atingere a dezvoltării naturale”.

Studiile arată că cei care se maturizează și reușesc prin ”propriile forțe” – deși și aici e mult de discutat – sunt mai puțin plângăreți, mai creativi în valorificarea timpului și cu un spirit independent mai bine conturat.

Însă în termeni practici, ”cultivarea concentrată” prezintă avantaje considerabile. Copilul cu un program încărcat (face sport la un club, citește, călătorește, cântă la un instrument, etc.) are parte constant de o gamă largă de experiențe. Învață ce înseamnă spiritul de echipă și cum să se adapteze la diverse situații. Învață cum să se comporte în societate, să ia cuvântul doar atunci când e cazul și la obiect, să nu-i fie teamă să comunice într-un cadru instituțional. Să nu se simtă stingher sau intimidat. Ci deschis la schimbul de informații și capabil să-și argumenteze punctul de vedere. Asta nu se moștenește ca și culoarea ochilor. E un avantaj dobândit pe parcursul vieții, iar primii sunt părinții care își încurajează copiii să acționeze astfel.

Și asta e o atitudine inseparabilă reușitei în lumea modernă.