Tot întâlnesc oameni care spun că dacă vrei să fii fericit, să n-ai așteptări. Rareori, mai am în sala de training pe cineva care îmi spune că nu are nicio așteptare de la curs – și înțeleg că nu-și dorea să fie acolo, dar l-a trimis organizația.
Cred că atunci când gândești și spui că nu ai așteptări, nu ai prea mari așteptări nici de la tine. Iar ăsta e unul dintre drumurile spre nefericire. Căci dacă nu ai așteptări, vei suporta tot ce nu-ți doreai să se întâmple: o relație nepotrivită, un mediu toxic la muncă, un angajat slab, un manager insuportabil …
Dar chiar și când ai așteptări, tot nu-i de-ajuns. Căci dacă ai doar așteptări, ceilalți ar trebui să facă ce te-aștepți, să corespundă așteptărilor tale. Iar dacă nici asta nu se întâmplă, îți spui că mai bine nu le aveai și măcar nu erai dezamăgit. De aceea sunt importante aspirațiile – pentru că atunci când le avem, ne și implicăm pentru ca lucrurile să capete viață.
Munca vieții de adult nu-i ușoară. Ca și-n copilărie, fiecare pas e nu doar o nouă etapă de dezvoltare, ci și renunțare la ce funcționa înainte – la ceva magie, la iluzia prețuită de siguranță, la unele idei sau convingeri …
Ce vreau să spun e că dacă vrem să creștem, trebuie să fim dispuși să schimbăm scaunele, căci nu există compatibilitate permanentă între un scaun și o persoană.
Și să trecem de la așteptări la aspirații. Altfel, ne blocăm într-un cerc în care stabilim așteptări cu privire la așteptări.