Știrile rele nu sunt ca vinul
Știi vorba aia: Știrile rele nu sunt ca vinul? O spun mereu în Media traininguri. Și e dureros de adevărată. Știrile rele nu se transformă în înțelepciune. Dimpotrivă – devin încărcături radioactive care rămân în sertarul cu “Să ne amintim că…” Până nu demult, era treaba jurnaliștilor buni să sape în trecutul cuiva dacă acel cineva ajungea iarăși în mijlocul unui scandal. Ei erau gardienii contextului. Dacă X era prins azi cu mită, dar acum zece ani fusese implicat într-un alt scandal, nu era negociabil. La finalul știrii, venea clasicul „Să ne amintim că X…”. Pentru că așa se scriu știrile corecte. Formula de încheiere care nu iartă. Și nici nu uită. Trecutul are greutate iar știrile au regulile lor. Sunt 17 criterii ca o informație banală să treacă granița și să devină știre. Iar dacă nu e ceva nou de spus a doua zi, dispare din peisaj. Până data viitoare. Ce s-a schimbat azi? Acum, jurnaliștii au aliați. Mulți. Zgomotoși. Creativi. Cu umor necruțător: Sunt creatorii de conținut. Au memele la îndemână și timeline-ul la degetul mic. Ai făcut o gafă azi? Perfect – vor scoate la suprafață toate gafele tale din ultimii 100 de ani. Și le vor pune într-un colaj, cu sunet, efecte și emojiuri. Totul în câteva secunde. Viral în câteva minute. Nu mai comentez și eu faza de la Coldplay s-au consumat butoaie de cerneală digitală și meme-uri pe subiect. Dar știi ce a fost fascinant? Că momentul acela a trezit la viață și episoade vechi, uitate, îngropate în arhivele internetului. De exemplu, aventura lui Bill cu Monica – despre care nu se mai vorbise de o veșnicie. Și nu doar despre ei. E efectul colateral: a reaprins flăcări din trecutul altora. Internetul a avut un moment de “Dar ții minte și atunci când…?” Când intri într-un scandal, nu ți se trage doar din ce ai făcut azi. Ci și din ce credeai că ai supraviețuit. Și nu e doar despre imagine – imaginea poate fi curățată. E despre Reputație. Căci reputația rămâne. Reputația e mai profundă decât brandingul personal și e mai greu de reconstruit decât orice narațiune scrisă cu grijă. Odată pătată, nu se estompează pur și simplu pentru că a trecut timpul. Nu are buton de refresh. Are, în schimb, memorie lungă. Căci reputația nu se resetează. Se păstrează. Cu tot cu pete. Așa că nu, Știrile rele despre cineva nu sunt ca vinul. Nu devin mai bune odată cu trecerea timpului. Nu se rafinează. Nu capătă arome subtile de maturitate. Există. Persistă. Se reactivează. Și, cel mai adesea, explodează fix când te aștepți mai puțin. *** Am publicat articolul și în engleză, pe contul meu Substack – From Laura, with clarity.
S – Semnătura personală în Comunicare
Când am fost invitată să vorbesc la evenimentul „10 S pentru o viață de succes”, am știut că nu va fi un simplu line-up de speakeri. Ci o colecție de perspective care să ne însoțească mult timp de-acum încolo. Așa că, mi-am pregătit idei care să se așeze în mintea celor prezenți, să provoace și, mai ales, să deschidă conversații. Am vorbit despre „S – Semnătura personală în Comunicare ” ca diferențiator în leadership. Un discurs despre curajul de a fi recognoscibil, clar și fidel propriei voci, într-o lume în care mulți comunică, dar puțini lasă o amprentă. Căci succesul e nu doar despre rezultate, ci și despre felul în care ajungem la ele. Despre ce rămâne în urma noastră, în mintea și în cultura celor cu care interacționăm. S – Semnătura personală în Comunicare Semnătura personală e „vocea” care vorbește despre tine când nu mai ești în încăpere. E coerența dintre CINE ești, CE spui și CUM spui. E curajul să rămâi fidel valorilor proprii, chiar și când contextul te împinge spre compromis. E acel echilibru între autenticitate și strategie – între cine vrei să fii și cine alegi să fii în fiecare interacțiune. Căci Comunicarea e ca apa care fierbe la 100 de grade – orice grad în plus o transformă în abur. Iar dacă e supraîncărcată cu cuvinte goale sau e lipsită de claritate, se evaporă în zgomot și nu mai convinge. Într-o lume în care mulți „comunică”, diferența reală o face acea voce recognoscibilă, imposibil de copiat, care spune: „Iată cine sunt, cu claritate și asumare.” Asta e semnătura personală. Iar în leadership, comunicarea e una dintre cele mai clare forme de influență și impact. Mesajul contează dar deseori vocea care îl susține – tonul, intenția, energia – dau perspectivă conținutului. Să privim Comunicarea nu ca o tehnică, ci ca o declarație de identitate. Să ne întrebăm nu „Ce să spun ca să impresionez?”, ci „Ce las în urmă prin ceea ce spun?”.
De Ce-urile pierdute și gândirea împrumutată
„Spune-mi soluția! Dă-mi rezumatul!” Le aud tot mai des. Mai ales în întâlnirile cu studenții care mă invită să le vorbesc. Și asta duce la De Ce-urile pierdute și la gândirea împrumutată. Iată care e problema: rezumatul e ce rămâne după ce altcineva a decis ce merită păstrat. Prioritățile altora nu sunt ale tale. Filtrele lor nu sunt ale tale. Când acționezi doar pe baza rezumatelor, gândești cu mintea altcuiva. Pledoarie pentru puterea întrebărilor În toate trainingurile mele, includ un capitol numit ”Triunghiul întrebărilor”. Una dintre ideile de bază: actul de a întreba nu poate fi predat. Și nici nu are nevoie de profesor. Ne începem viața cu mii de „De ce-uri” și, pe măsură ce creștem, le pierdem, le uităm și le înlocuim cu cereri de „rezumate”. Am citit mai demult un studiu care vorbea despre oameni ca ”ființe întrebătoare”. Animalele nu pot pune întrebări. Și nici zeii. Doar noi, oamenii – fragil amestec între instinct și conștiință – avem acest privilegiu: să gândim prin întrebări. Și mai e ceva: întrebările ne apropie. Pentru că avem nevoie unii de alții ca să găsim răspunsuri. Iar întrebările bune sunt NU despre a primi imediat un răspuns ci, mai degrabă, despre cum rezolv o problemă. Soluțiile sunt utile dar întrebările sunt transformatoare. Rezumatul e ok, dar procesul îl construiește. Să întrebăm – nu pentru răspunsuri rapide, ci pentru claritate. Și să gândim cu mintea noastră, nu cu a altcuiva.
Ce ne învață diamantele despre brand și valoare
Am pășit în seiful unei foste bănci din 1848 și am descoperit acolo mult mai mult decât bijuterii. A fost o poveste despre identitate, viziune și cum se construiește relevanța în timp. Expoziția privată de bijuterii cu diamante Stéfère, găzduită în fosta cameră de tezaur a Băncii Marmorosch Blank a fost un pretext vizual perfect pentru a reflecta asupra valorii – în sens profund, nu doar financiar. 💎 Industria diamantelor: între tradiție și inovație Diamantele au fost, de secole, simbol al prestigiului, al puterii și al rafinamentului absolut. Însă industria diamantelor e un paradox: un element pur și simplu natural, capătă valoare prin poveste, raritate și design. Iar în era actuală, a “economiei atenției”, bijuteriile cu adevărat memorabile sunt cele care îmbină strălucirea pură cu povestea autentică. Exact ca în branding sau leadership – valoarea reală nu stă doar în „material”, ci în modul în care este poziționat, perceput și purtat. Consumatorii (de lux) nu mai caută doar un detaliu spectaculos, ci caută semnificații. Caută o poveste coerentă, recognoscibilă și personală. Nu mai e vorba doar despre strălucire, ci despre mesaj, emoție și aliniere la valorile personale. În leadership, ca și în designul de bijuterii, contează claritatea liniei, curajul formei și autenticitatea alegerii. Un lider devine memorabil nu prin exces, ci prin esență – prin acea „tăietură” unică, asemenea unui diamant bine șlefuit. Insight personal Expoziția mi-a reamintit că uneori, cele mai puternice declarații sunt purtate în tăcere – dar cu atitudine. Iar asta e valabil și în business. Mi-a rămas în minte ideea că, asemenea unei bijuterii bine alese, leadershipul și brandingul nu sunt despre a ieși în evidență cu orice preț, ci despre a fi memorabil prin identitate și rafinament. În viața profesională și în cea personală, la fel ca în lumea diamantelor, ce contează cu adevărat e acea semnătură personală recognoscibilă – care te definește și îți dă forță.
Guvernarea trece dar guvernanța rămâne
Ce ar trebui să rămână între alegeri și dincolo de guverne? O arhitectură a statului care funcționează, indiferent cine e la putere. În ultimele 11 luni, la emisiunea Academia de Guvernanță , un proiect Profit.ro și Envisia – singura emisiune TV dedicată guvernanței de pe piața media – am vorbit săptămânal despre consilii de administrație, profilarea membrilor de board, responsabilitate, performanță și direcție strategică. Despre reguli clare de guvernanță în companii de stat sau private. Dar astăzi, România are nevoie de o conversație mai complexă. Una despre guvernanța țării – pentru că suntem în fața unui nou început: un nou președinte, un nou prim-ministru, un nou guvern. Guvernarea și guvernanța: două concepte, un singur stat Guvernarea e despre echipa care conduce țara și deciziile pe care le ia. Ține de politică, alegeri, programe de guvernare, mandate. Este exercitarea puterii executive: un prim-ministru numit de președinte, un guvern, miniștri, politici publice. Guvernarea e, în esență, acțiunea politică prin care statul e condus pe durata unui ciclu electoral. Guvernanța, în schimb, e despre cum funcționează statul ca sistem. Ține de instituții, reguli, procese, mecanisme de control și echilibru. E arhitectura deciziei publice – indiferent cine e temporar la putere. E despre: cum sunt numiți oamenii în instituțiile publice care sunt mecanismele care asigură transparența și responsabilitatea cum sunt administrate companiile de stat Guvernanța e ce rămâne în picioare între două guverne. E infrastructura invizibilă, dar esențială, a statului. Guvernarea e echipajul care conduce nava. Guvernanța e harta, busola și regulile de navigație. O țară nu e o companie Chiar dacă au multe în comun, leadershipul unei țări nu e leadership de companie. E leadership de destin. Nu poate fi copiat din cultura de business și nici adaptat mecanic după manuale de economie. O țară nu e un sistem care să genereze profit – ci un ecosistem social, politic și instituțional, infinit mai complex. O țară nu are clienți sau concurenți. Are cetățeni. Și are generații care vin. Are nevoie de reguli de guvernanță care oferă direcție, nu doar control. Guvernanța e arhitectura deciziei publice Dacă într-o companie, guvernanța înseamnă: transparență în decizii responsabilitate individuală și colectivă reguli clare de evaluare a performanței într-un stat, guvernanța e mai complexă. Aici, consiliul de administrație nu e format din 7-9 profesioniști, ci dintr-o rețea întreagă de instituții interdependente. Cheia e modul în care se iau deciziile: transparent, coerent și pe baze instituționale, nu personale. Nu guvernezi bine pentru că ai majoritate. Guvernezi bine când mecanismele statului sunt clare, corecte și predictibile. Cum arată o guvernanță sănătoasă Pentru ca România să funcționeze cu adevărat, are nevoie de: Profesionalizarea deciziei Numirile politice nu mai pot fi echivalentul fidelității sau nepotismului. România are nevoie de o cultură bazată pe merit în administrație, nu doar de oameni loiali liderului. Așa cum într-un board performant alegi oameni care înțeleg businessul, într-o guvernare matură pui oameni care înțeleg cum funcționează un stat. Separarea reală între politic și administrativ Miniștrii vin și pleacă. Dar instituțiile trebuie să rămână funcționale, predictibile, neafiliate politic. Astăzi, prea multe structuri administrative sunt blocate între ordine politice și frică birocratică. Transparență în decizii Bugetul public nu e o fișă de Excel. E o declarație despre priorități. România are nevoie de o guvernare care comunică și explică – nu de una care ascunde și improvizează. România – între UE, NATO și OCDE România e membră a Uniunii Europene. Parte din NATO. Și are șansa ca, în 2026, să devină membră cu drepturi depline a OCDE – clubul țărilor dezvoltate, dar și al țărilor care își iau guvernanța în serios. Până acum, 13 dintre cerințele foii de parcurs au fost deja îndeplinite. Dar OCDE nu e despre bifat. OCDE e despre cum funcționezi când nimeni nu te mai supraveghează. E despre: cum sunt aleși membrii consiliilor de administrație din companiile de stat cum definim responsabilitatea instituțională cum construim încredere, nu doar stabilitate România are nevoie de lideri, dar și de autoritate Să guvernezi înseamnă mai mult decât să administrezi. Înseamnă să ai un drum, un plan, un scop. Și, mai ales, o direcție. În 2025, România nu mai are luxul improvizației. Avem nevoie de un guvern care înțelege că performanța vine nu din discurs, ci din structură. Și de un președinte care sper că știe că miza mandatului său nu e doar stabilitatea politică, ci modernizarea profundă a statului român. România are nevoie nu doar de lideri, ci de autoritate reală. De acei oameni de stat care înțeleg că guvernanța nu e putere – e responsabilitate față de viitor.
Curajul de a nu fi pe placul tuturor
Avem președinte ales. Și cred că e un președinte care nu caută validare cu orice preț. Care va merge înainte, pentru că știe cine este și în ce crede. Și mai cred că are curajul de a nu fi pe placul tuturor (o calitate pe care o admir la oricine). Căci trăim într-o cultură a “like-ului”. Aproape totul e măsurat în reacții rapide, aprobări vizibile, aplauze publice. Când oamenii nu sunt de acord cu tine, nu doar o spun – o strigă. Și uneori, doar faptul că nu le-ai confirmat așteptările devine o vină. În lumea asta, să nu fii pe placul tuturor pare o slăbiciune. Însă cred că e o forță. Și mai cred că e și un act de curaj, pentru că nu aduce aplauze pe termen scurt. Dar aduce respect pe termen lung. Tocmai de aceea, am încredere că, deși va avea un mandat dificil, Nicușor Dan va reuși. Nu pentru că va fi pe placul tuturor – ci pentru că va fi pe placul binelui. Președinția lui nu va fi un drum lin. Dar sper că-și va păstra spatele drept și privirea limpede, ca-n prima zi de mandat. Despre curajul de a nu fi pe placul tuturor Să avem curajul să nu fim pe placul tuturor e reconfortant. Și astfel, cu cât suntem mai dispuși să experimentăm și să riscăm să-i dezamăgim pe ceilalți, cu atât suntem mai prezenți în viața noastră. Această acceptare înseamnă să putem sta pe pământ solid, să punem un picior în fața celuilalt și să ne ocupăm de lucrurile care contează cel mai mult pentru noi.
Trofeul Excelență în Comunicare Strategică
O mare onoare să primesc Trofeul pentru Excelență în Comunicare Strategică în cadrul Future Economy Gala, sub bagheta Florinei Manea. Un premiu care mă onorează și pe care îl dedic tuturor celor care comunică cu eleganță – prin rigoare și claritate. Discursul de la primirea premiului Aș vrea să încep cu o poveste. Nu una despre comunicare – cel puțin nu la prima vedere – ci despre un om de știință britanic. A fost un chimist excentric, pe nume Henry Cavendish. Poate îl știți: a descoperit hidrogenul, a calculat densitatea Pământului, a revoluționat știința. Dar pe lângă descoperirile sale, m-a fascinat felul în care a ales să trăiască. Era atât de timid, încât nu vorbea cu propriii servitori, ci comunica prin bilețele cu ei. Ca să-și asigure intimitatea, a creat un sistem sofisticat de cutii de scrisori și uși duble. Odată, s-a întâlnit cu menajera sa pe scări și a fost atât de traumatizat încât a comandat o scară doar pentru el. Viața socială Nici în societate nu se simțea prea confortabil și evita cât putea întâlnirile de la Clubul Societății Regale cu alți oameni de știință. Putea vorbi doar cu o singură persoană odată, doar dacă o cunoștea și doar dacă era bărbat. Prezența unei femei îi crea atacuri de panică. Cei care voiau să stea câteva momente cu el, au învățat că nu trebuie să îl privească și să i se adreseze ca și cum nu ar fi în cameră. Ca să nu întâlnească cu alți oameni, a construit o imensă bibliotecă în propria casă și din același motiv ieșea la plimbare doar noaptea. Vă imaginați că nici nu se punea problema să vorbească în public. De aceea, nu și-a prezentat si publicat multe dintre descoperirile științifice, care au fost recuperate după moartea sa. Și totuși… a fost respectat. A fost căutat. A fost ascultat. Pentru că, în felul său tăcut, profund, autentic, el comunica prin rigoare și claritate. Cred că e important să știi DE CE spui CE spui. Și să alegi forma care onorează nu doar conținutul, ci și omul căruia i te adresezi. Premiul acesta e pentru toți care cred că eleganța în comunicare e o forță și că nu trebuie să umpli camera cu vorbe – ci să o umpli cu sens. Iar dacă Henry Cavendish a construit o scară separată doar ca să evite conversații… ei bine, eu am ales să urc împreună cu voi această scară, treaptă cu treaptă. Este un premiu pentru eleganța în comunicare, acea eleganță care nu ridică tonul, ci ridică nivelul conversației.
DE CE comunică cei 2 candidați la președinție
Comunicare înseamnă nu doar CUM, ci și DE CE Când vorbim despre comunicare, cred că diferența fundamentală între Nicușor Dan și George Simion nu stă doar în CUM comunică, ci în DE CE o fac. Într-o cursă prezidențială în care spectacolul riscă să eclipseze substanța, România pare prinsă între doi poli opuși ai discursului. Pe de o parte, Nicușor Dan – rezervat, calculat, lipsit de artificii dar din ce în ce mai confortabil cu el însuși în aparițiile publice. Pe de altă parte, George Simion – expansiv, vocal, permanent în căutare de conflict și atenție. Ambii candidează. Ambii comunică. Dar o fac în moduri care spun multe, nu doar despre ei, ci și despre felul în care noi, ca societate, alegem să fim reprezentați. Stilul GS: teatral, instinctiv, provocator George Simion comunică să genereze adeziune emoțională – are nevoie să fie urmat, să stârnească. Doar pare un comunicator carismatic. Se folosește de limbajul corpului, de fraze repetate, de emfază. Își dozează discursul ca un actor conștient de scenă și public. Fie că intră într-un live pe Facebook sau într-un platou de televiziune, intră ca pe o scenă. Scopul nu e neapărat clarificarea realității, cât amplificarea emoției. Dar teatrul are un preț: uneori, forma golește fondul. Mesajele se reduc la sloganuri, faptele sunt distorsionate pentru efect, iar conflictul devine strategie centrală, nu excepție. Stilul ND: un alt fel de leadership Nicușor Dan comunică să explice o direcție – are nevoie să fie înțeles, nu aplaudat. Dacă ne întoarcem spre primii ani ai carierei politice, nu părea deloc în largul lui când comunica în public. Fără inflexiuni în voce, cu o timiditate evidentă și o preocupare aproape exclusivă pentru conținut, părea că refuză jocul politic. Într-o lume în care forma contează adesea mai mult ca fondul, un asemenea profil era greu de „vândut”. Dar acel Nicușor Dan nu mai există. În locul lui, avem un candidat la președinție care – fără să devină brusc un orator spectaculos – a înțeles cum să-și calibreze mesajul. Comunicare prin congruență, nu spectacol ND mai degrabă un inginer al comunicării decât un showman al ei. Își stăpânește discursul, își controlează emoțiile și se concentrează pe mesaj. Nu e un orator spumos, dar cred că nici nu încearcă să fie. În schimb, a făcut un lucru mai subtil și mai important. A învățat să comunice în termenii propriei personalități: cu răbdare, cu cifre, cu argumente, cu claritate, într-un limbaj care poate părea sec dar care transmite încredere celor care caută coerență și substanță. Nu flutură pancarte și nu încearcă să placă tuturor. Emoție vs. competență: ce alegem? România a avut parte, în ultimele decenii, de lideri care au jucat pe toate registrele retorice: de la populism vulgar la elitism steril. Azi, însă, e important să ne adresăm întrebarea simplă: ce fel de comunicare ne ajută să mergem mai departe? Cea care ne limitează? Sau cea care ne face viața mai predictibilă, mai funcțională, mai coerentă? Căci dacă țipetele ar rezolva ceva, România ar fi deja o țară model.
Reguli de protocol la evenimente oficiale
Să vorbim despre Regulile de protocol la evenimentele oficiale. Pornim de la comentariile despre culoarea costumului (blue-navy) purtat de Mr. Trump la înmormântarea Papei. Sau că unii șefi de stat prezenți la înmormântare au fost plasați pe rândurile din spate. Vestimentație și culori acceptate Referitor la culoarea vestimentației la înmormântările persoanelor de rang înalt – cum ar fi cele ale unor lideri religioși sau politicieni, regulile de protocol sunt clare. Rolul lor e parte din solemnitatea momentului. Cât privește înmormântarea Papei: Culoarea costumului: Tradițional, negru e culoarea recomandată, ca simbol al doliului și al respectului. E considerată o culoare sobră, elegantă și potrivită pentru evenimentele formale. Donald Trump a purtat un costum blue-navy, a atras atenția și a fost perceput ca o abatere de la protocolul tradițional, chiar dacă albastrul închis e o nuanță sobră și uneori acceptată. În unele culturi europene, culori ca gri închis, bleumarin sau chiar maro sunt considerate adecvate pentru funeralii. Iar alegerea unui costum blue-navy nu e neapărat un afront adus protocolului, ci mai degrabă o nuanță mai puțin tradițională, dar totuși rezervată și formală. Pentru femei, ținuta trebuie să fie de asemenea sobră și elegantă. E recomandat să poarte rochii sau costume în culori închise – cum ar fi negru, bleumarin sau gri închis. Este important ca stilul să fie simplu și respectuos, fără prea multe accesorii sau culori vii. Accesorii. În funcție de regulile naționale sau instituționale, bărbații pot purta o cravată neagră sau bleumarin. Iar femeile pot opta pentru accesorii discrete. În general, e recomandată evitarea culorilor stridente sau accesoriile care atrag atenția inadecvat. Cât privește regulile pentru politicieni și lideri de stat, e de așteptat să urmeze aceste norme de protocol. Alegerea unui costum blue-navy poate fi o opțiune discretă, dar negrul e mai potrivit, având în vedere solemnitatea momentului. Protocolul privind ordinea în care sunt așezați invitații la evenimentele oficiale Aici nu sunt reguli fixe, dar așezarea se face conform unui protocol specific, care poate include mai multe criterii: Rangul și statutul: De obicei, invitații sunt așezați în funcție de rangul lor, nu în ordinea alfabetică a numelui. Astfel, șefii de stat și personalitățile de rang înalt vor ocupa locurile din față, iar cei cu statut mai puțin important sau cu funcții de rang mai mic vor sta mai în spate. Foști președinți sau lideri de stat stau mai în spate – chiar dacă au avut funcții importante în trecut. Protocolul de stat: La evenimentele internaționale, ordinea în care sunt așezați invitații reflectă ierarhia politică și diplomatică. De exemplu, președintele unei țări va ocupa un loc mai apropiat de ”scenă”, în timp ce ministrul sau un oficial de rang inferior va fi plasat mai în spate. În general, așezarea se face ținând cont de importanța în cadrul evenimentului. Când sunt prezenți lideri de stat din diferite colțuri ale lumii, protocolul se ghidează după importanța economică a unui stat, de relațiile de alianță dintre țări sau de relațiile diplomatice. Ordinea alfabetică: E o practică rară pentru evenimente de asemenea amploare. E mai des folosită în contexte mai puțin formale, cum ar fi conferințele sau evenimentele unde nu există o ierarhie de rang foarte clară. Totuși, la evenimente ca înmormântarea unui lider religios de talia Papei, ordinea alfabetică nu e criteriul principal pentru așezare. Însă, dacă unii șefi de stat au fost așezați pe rândurile din spate, nu trebuie interpretat neapărat ca o semnificație negativă. Poate fi vorba de protocolul stabilit de organizatori. Excepțiile la protocol În cazuri foarte speciale, unii invitați pot fi plasați într-o poziție mai vizibilă, din motive de respect personal. De exemplu, dacă un lider de stat a avut o relație foarte strânsă cu Papa, putea fi plasat în față chiar dacă nu are un statut înalt din punct de vedere protocolar. Strict referitor la înmormântarea Papei Oficialii de la Vatican au transmis o lista tuturor invitaților cu detaliile, inclusiv vestimentare. Pentru domni au specificat costum negru, cămașă albă, cravată neagra și fără însemne – cum ar fi decorațiile. Trei președinți au încălcat protocolul: Trump (costum, cămașă, cravata și însemne – insigna cu steagul SUA). Biden (cravata albastră) și Zelenski (fără cravată). În ceea ce privește ordinea statelor, organizatorii spun că au ținut cont de alfabetul francez. Așadar, protocolul e extrem de detaliat și poate varia în funcție de contextul specific al fiecărui eveniment. Culoarea vestimentației și ordinea invitaților reflectă respectul față de eveniment și de persoanele implicate. Iar nerespectarea unor reguli poate atrage atenția și poate crea controverse, chiar dacă unele alegeri nu sunt neapărat greșite din punctul de vedere al etichetei.
”Să ne iubim pe noi înșine” nu rezolvă problema
Sunt mulți oameni care nu se plac. Nu le place cine sunt. Și cred aceste gânduri provin dintr-un sentiment înrădăcinat din cum ar trebui să fie. Ni se spune că antidotul e iubirea de sine. Vom începe, în sfârșit, să avem o relație bună cu noi când vom învăța să ne admirăm, să ne bucurăm și să ne prețuim propria ființă. Și iată cum s-a născut o industrie înfloritoare de coach și influenceri, care predică beneficiile iubirii de sine nemărginite. Cred că, undeva, în evoluția noastră – fie de la părinți, de la colegi ori prieteni sau de la rețelele de socializare – am preluat câteva idei despre felul în care ar trebui să fim. Cum să arătăm, ce ar trebui să realizăm, cate greșeli ar trebui sa facem ca să avem succes. Și că neapărat trebuie să eșuăm ca să reușim (ceea ce-i o mare prostie). Știu oameni chinuiți de eșecul lor de a se ridica la standardele lor înalte. Falsa rezolvare Oricât de amabil ar părea, invocarea ”Să ne iubim pe noi înșine” rezolvă foarte rar problema. Dimpotrivă, cred că înrăutățește lucrurile. Incapabili să găsim minunea pe care să fim atrași s-o contemplăm, s-ar putea să ne scufundăm sub un nou val, mai vicios, de dispreț de sine. Și așa, mai adăugăm un eșec la iubirea de sine pe lista noastră de înfrângeri. Sau, seduși de o admirație prea intensă, putem pierde contactul cu surse importante de învățare. Acceptarea de sine Acceptarea de sine nu ne cere să depășim orice urmă de autoanaliză. Sau să-l luăm în brațe pe ”Cine nu mă place așa cum sunt, n-are ce căuta în viața mea!”. Acceptarea de sine e compatibilă cu o evaluare realistă a punctelor noastre forte și a celor care ar putea fi îmbunătățite. În timp ce exersăm autoacceptarea, putem rămâne în multe feluri suspicioși față de noi înșine. Cred că acceptarea de sine începe cu certitudinea că a fi om înseamnă să mai greșim, s-o mai dăm în bară, să îmbătrânim, să obosim, să ne pierdem din când în când motivația. Nu sunt motive de critici, căci cei care se acceptă pe sine pot accepta și toate astea cu grație și o măsură sănătoasă de umor – cel mai sofisticat răspuns la decalajul dintre așteptări și realitate. Dar neacceptarea de sine nu e o soluție. Cu toții avem momente când suntem puțin îngrozitori – e un fapt că suntem oameni. Totuși, oricât de mult ne-ar fi fascinat acest lucru până acum, cred că ar trebui să renunțăm treptat la această idee pentru a ne îndeplini adevăratul scop și anume să încercăm să fim de maxim folos altor oameni, în orice mod putem, în timpul care ne rămâne. E posibil ca neacceptarea de sine să fi stat la baza trecutului. Dar nu e obligatoriu să fie parte din viitor.