”Să ne iubim pe noi înșine” nu rezolvă problema

Sunt mulți oameni care nu se plac. Nu le place cine sunt. Și cred aceste gânduri provin dintr-un sentiment înrădăcinat din cum ar trebui să fie.

Ni se spune că antidotul e iubirea de sine. Vom începe, în sfârșit, să avem o relație bună cu noi când vom învăța să ne admirăm, să ne bucurăm și să ne prețuim propria ființă. Și iată cum s-a născut o industrie înfloritoare de coach și influenceri, care predică beneficiile iubirii de sine nemărginite.

Cred că, undeva, în evoluția noastră – fie de la părinți, de la colegi ori prieteni sau de la rețelele de socializare – am preluat câteva idei despre felul în care ar trebui să fim. Cum să arătăm, ce ar trebui să realizăm, cate greșeli ar trebui sa facem ca să avem succes. Și că neapărat trebuie să eșuăm ca să reușim (ceea ce-i o mare prostie). Știu oameni chinuiți de eșecul lor de a se ridica la standardele lor înalte.

Falsa rezolvare

Oricât de amabil ar părea, invocarea ”Să ne iubim pe noi înșine” rezolvă foarte rar problema. Dimpotrivă, cred că înrăutățește lucrurile. Incapabili să găsim minunea pe care să fim atrași s-o contemplăm, s-ar putea să ne scufundăm sub un nou val, mai vicios, de dispreț de sine. Și așa, mai adăugăm un eșec la iubirea de sine pe lista noastră de înfrângeri. Sau, seduși de o admirație prea intensă, putem pierde contactul cu surse importante de învățare.

Acceptarea de sine

Acceptarea de sine nu ne cere să depășim orice urmă de autoanaliză. Sau să-l luăm în brațe pe ”Cine nu mă place așa cum sunt, n-are ce căuta în viața mea!”. Acceptarea de sine e compatibilă cu o evaluare realistă a punctelor noastre forte și a celor care ar putea fi îmbunătățite. În timp ce exersăm autoacceptarea, putem rămâne în multe feluri suspicioși față de noi înșine.

Cred că acceptarea de sine începe cu certitudinea că a fi om înseamnă să mai greșim, s-o mai dăm în bară, să îmbătrânim, să obosim, să ne pierdem din când în când motivația. Nu sunt motive de critici, căci cei care se acceptă pe sine pot accepta și toate astea cu grație și o măsură sănătoasă de umor – cel mai sofisticat răspuns la decalajul dintre așteptări și realitate.

Dar neacceptarea de sine nu e o soluție.

Cu toții avem momente când suntem puțin îngrozitori – e un fapt că suntem oameni. Totuși, oricât de mult ne-ar fi fascinat acest lucru până acum, cred că ar trebui să renunțăm treptat la această idee pentru a ne îndeplini adevăratul scop și anume să încercăm să fim de maxim folos altor oameni, în orice mod putem, în timpul care ne rămâne.

E posibil ca neacceptarea de sine să fi stat la baza trecutului. Dar nu e obligatoriu să fie parte din viitor.