În ultima perioadă, în discuțiile joviale cu prietenii mei am vorbit și despre despărțiri, despre relații încheiate și despre deschiderea lor de a mai încerca să fie fericiți. Nu c-aș fi expert în relații de dragoste, multe mai am de învățat. Doar m-am gândit la o altă perspectivă a cauzei îndepărtării partenerilor într-o relație.
Explicația populară
Povestea e bine cunoscută. Chiar și cei ce-au ales să rămână împreună foarte mult timp au trăit astfel de momente. Începem plini de afecțiune unul pentru celălalt și apoi, cu timpul, sentimentele se estompează. Munca devine prioritară, ne verificăm telefoanele în timp ce vorbim, nu ne mai interesează cum a decurs ziua celuilalt …
E o explicație populară pentru acest îngheț emoțional. Aceea că oamenii se plictisesc în mod natural unii de alții, în același mod în care se plictisesc de orice altceva – de gadgetul care odată părea atât de uimitor, de filmul pe care obișnuiau să-l iubească, de o haină preferată… Răcirea relației ar fi, în această poveste, pur și simplu consecința inevitabilă a familiarității.
O altă perspectivă
Dar ar mai fi o altă perspectivă a înțelegerii, plină de speranță. Pierderea interesului nu e nici naturală, nici inevitabilă. Căci plictiseala e ceva mai complicat și mai plină de substanță.
Se instalează pentru că ne simțim speriați, supărați sau răniți de partenerul nostru și pentru că nu am găsit o modalitate de a ne spune (nouă și celuilalt) ce simțim. Renunțarea poate fi un simptom al suferinței emoționale sau un mod de a-i face față. Suntem amorțiți în interior – nu doar puțin plictisiți.
Nu iubim după standardele de viață ale adulților
Iar cei care iubim într-o relație nu suntem adultul inventiv, cu experiență de viață și rezistent, pe care-l știm din alte zone ale vieții noastre. Căci când iubim, suntem infinit mai vulnerabili. Poate, când intervine plictiseala, ar trebui să ne imaginăm pe noi ori pe celălalt, ca pe o versiune a noastră mai tânără și mai lipsită de apărare. Așa cum eram copilărie – când s-au format atât de multe dintre nevoile și ideile noastre despre dragoste. Unui copil nu-i trebuie mult să se simtă rănit – el se sperie și se supără cu mare ușurință. Tocmai acest Eu vulnerabil e cel care continuă să ne ghideze inimile – chiar și când avem 30, 40 sau 50 de ani.
Desigur, după standardele adulților, toate astea sunt copilării. Hai, comportă-te ca un adult!!!
Doar că nu iubim după standardele de viață ale adulților.
Ideal, cel din interiorul nostru care iubește ar putea spune ce-l nemulțumește și că se simte frustrat. Vocea lui ar fi caldă și fermecătoare, ca a unui copil. Însă rămâne tăcut. Ca în copilărie, poate nu înțelege ce e în neregulă, știe doar că suferă și se retrage ca să se protejeze – și asta se traduce într-un comportament care pare rece.
Consecința e că, în timp, devenim confuzi, sarcastici și ușor iritabili. Ca să învățăm să facem față, cred că e nevoie de conștientizarea trăirilor și de înțelegerea acestei dinamici a sensibilității și a suferinței – și să le decodăm când indiferența coboară asupra relației. Căci e posibil să nu ne fi pierdut cu adevărat interesul față de partener.
Și să ne gândim cum să construim un spațiu mental comun în care nemulțumirile – minore, în aparență – să poată fi spuse și dezamorsate în siguranță, fără riscul de a ne simți ironizați sau neluați în serios.