Provocările Comunicării Indirecte

În trainingurile cu echipele din companii ori în antrenamentul 1:1 cu cei pe care îi ghidez, întâlnesc des o barieră în comunicare. Erodează încrederea în parteneri, dă nesiguranță relațiilor sociale ori de business sau chiar le distruge. Această barieră poartă numele Comunicare Indirectă.

E prezentă și în relațiile personale – de fapt, mai ales acolo se manifestă în toată bogăția ei. Pentru că în intimitate suntem mai dispuși să ne comportăm așa cum simțim, căci n-avem public să ne judece. Iar cum Comunicarea nu e o pelerină magică pe care o purtăm în diverse contexte, ci manifestarea unui set de valori care ne ghidează comportamentele, bariera asta ne împiedică să construim relații care să ne împlinească.

Comunicarea ideală între adulți

Cu toții ne imaginăm cum ar comunica ideal adevărații adulții. Își înțeleg cu claritate propriile stări, exprimă cu încredere ce simt – dar fără furie sau amărăciune. Aleg momentul potrivit să spună ce simt, au încredere că vor fi ascultați. Nu vor ridica niciodată tonul sau nu vor începe să plângă.

Din păcate, cred că foarte puțin din toate astea se întâmplă. Si asta pentru că suntem adulți – cei mai mulți dintre noi – doar raportat la vârsta cronologică și mai puțin în acord cu maturitatea interioară. În loc să comunicăm direct, clar și senin, avem tendința de a trimite o varietate de semnale confuze, indirecte, ciudate și complet inutile despre ce se întâmplă cu adevărat cu noi. Semnale care sfârșesc prin a deruta, înfuria și adesea plictisi partenerii noștri. Nici nu îi ajutăm să ne înțeleagă cu simpatie – dar ne supără profund că nu înțeleg prin ce trecem. Mai mult, suntem tentați să presupunem că altă cale nu există. Doar că lucrurile ar deveni mai simple dacă înțelegem barierele în comunicare și dacă am ști cum am putea comunica mai bine.

Sunt patru mari trăsături ale modului în care funcționează mintea noastră și care contribuie la Comunicarea Indirectă:

1.Presupunem că ceilalți ar trebui să știe

Nu există o credință mai comună (mai ales în dragoste) ca aceea că celălalt ar trebui să înțeleagă ce vrem, ce dorim, ce simțim și când ne deranjează ceva. Și asta fără să-i spunem în cuvinte. Purtăm în noi ideea puternică că ceilalți sunt cititorii minții noastre și că ar trebui pur și simplu să știe ce ne nemulțumește.  Am mai scris despre asta, dintr-o altă perspectivă, în articolul De la așteptări și aspirații.

2. Ne panicăm

Suntem speriați că nu vom fi înțeleși și ne comportăm în moduri care (credem că) ne garantează că vom depăși cele mai mari temeri ale noastre. În loc să le expunem calm, suntem înspăimântați că ne irosim viața alături cineva care și-a propus să ne facă zilele un iad. Uneori, devenim tăcuți. În anumite momente, ne cufundăm în muncă sau încercăm să ne amorțim durerea cu prea multă mâncare, dulciuri sau vin. Iar partenerul devine mai degrabă martorul comportamentului nostru exterior decât al suferinței interioare.  Presupune, la rândul lui,  că suntem agitați, că avem o perioadă dificilă, că suntem ocupați ori îmbufnați din cine știe ce motiv. Pierdem persoana de care avem atât de multă nevoie.

Cum ar fi dacă i-am oferi celuilalt, cu deschidere și sinceritate, un ghid ca să ne-nțeleagă? Să comunicăm prin cuvinte ce exprimăm, de fapt, printr-un comportament înșelător?

3.Căutăm atenția în moduri regretabile  

Vrem ca partenerul nostru să-și îndrepte mintea cu generozitate și simpatie spre ce ne deranjează. Dar, în loc să explicăm, folosim strategii indirecte – și uneori dramatice. Nemulțumirea pe chip sau ieșirea furtunoasă din cameră e un semn că vrem să fim înțeleși.

4. Suntem îmbufnați

Îmbufnarea e una dintre cele mai comune semne ale Comunicării Indirecte. Partenerul  refuză să spună politicos și amabil ce-l deranjează – dar speră că celălalt va înțelege ce-i în neregulă și va fi pe deplin înțelegător. Iar când ne întreabă ce se întâmplă, răspundem îmbufnați „Sunt bine, nimic nu este în neregulă” (dacă ar fi fost, am fi spus că totul e în regulă). De fapt, ce vrem cu adevărat să spunem este: „Ar fi trebuit deja să înțelegi unde ai greșit și ce mă supără!” Doar că ce comunicăm este: ”Mă asigur că n-o faci, ca să-ți dovedesc cât de lipsit de sensibilitate ești!” Sună absurd – și chiar este.

De ce e atât de greu să spunem ce gândim ori simțim, într-un mod care să construiască ori să consolideze relația și nu s-o erodeze?

Întoarcerea în copilărie

Originile Comunicării Indirecte sunt aproape întotdeauna în copilărie. Când, de multe ori, cei mici nu au capacitatea sau contextul să înțeleagă ce îi supără. Așa că aleg să nu spună ce simt, să sufere în tăcere, să facă crize de furie ori să bată din picior. Toate astea, la un copil, sunt semne că nu se simte înțeles ori important pentru cei din jur. Căci cea mai mare nevoie a unui om, dintre toate nevoile pe care le are, e să simtă că e important pentru cei care contează și pe care s-ar putea baza.

Și relația cu părinții a contat: Ce făceau când erau supărați? Dar când tu erai supărat? Ai fost ajutat să-ți găsești cuvintele? Cum te-ai descurcat cu stările tale de  supărare și furie? Cum ai fost încurajat să le depășești?

Ideal e – și atât de simplu – ca atunci suntem în preajma cuiva care comunică greșit, să citim printre rânduri. Am înțelege că, pentru că nu știe cum să ne spună ce nu e în regulă, se comportă în moduri care trimit mesaje confuze și indirecte despre starea sa interioară. Și că în spatele crizelor lor sunt încercări dezorganizate de a fi înțeles cu bunătate.

Căci e greu să fii copil, dar nici ușor să fii matur.