Despre guvernanță în 13 idei cheie
Timp de un an am realizat și moderat emisiunea Academia de Guvernanță – singurul proiect TV despre guvernanță pe piața media din România. Îmi amintesc de vara lui 2024, când a debutat emisiunea. Povesteam cu entuziasm pe la evenimente despre emisiune, guvernanță, despre consilii de administrație – și eram privită, de cele mai multe ori, cu rezerve politicoase. Chiar și prietenii mei zâmbeau cu simpatie: „Ai înnebunit? Despre ce vorbești? Nu vezi ce e în companiile de stat? Numiri politice, oameni fără legătură cu domeniul… cine să înțeleagă guvernanța?” Cred că, la nivel colectiv, nu avem încă o cultură a guvernanței. Confundăm leadershipul cu imaginea și vrem performanță, dar ignorăm exact procesele care o fac posibilă. Guvernarea e despre decizie politică. Guvernanța e despre reguli clare, etică și arhitectură instituțională. Esența guvernanței stă în modul în care companiile sunt conduse, controlate și calibrate, ca să aibă impact pozitiv și sustenabil în economie. Un sistem de guvernanță funcțional alocă resursele eficient, etic și strategic, astfel încât să genereze profit. Așadar, 🔹12 luni în care am realizat și moderat emisiunea despre boarduri și guvernanță. 🔹12 idei despre guvernanță – așa cum am înțeles-o, pregătindu-mă temeinic pentru fiecare ediție. And one for the road, care mă reprezintă: Pentru mine, acest proiect a fost începutul unei călătorii. Despre guvernanță voi continua să scriu și să vorbesc – ca jurnalist, comunicator și consultant comunicare în business. Emisiunea este un proiect Profit.ro și Envisia – Boards of Elite
Ce ne învață diamantele despre brand și valoare
Am pășit în seiful unei foste bănci din 1848 și am descoperit acolo mult mai mult decât bijuterii. A fost o poveste despre identitate, viziune și cum se construiește relevanța în timp. Expoziția privată de bijuterii cu diamante Stéfère, găzduită în fosta cameră de tezaur a Băncii Marmorosch Blank a fost un pretext vizual perfect pentru a reflecta asupra valorii – în sens profund, nu doar financiar. 💎 Industria diamantelor: între tradiție și inovație Diamantele au fost, de secole, simbol al prestigiului, al puterii și al rafinamentului absolut. Însă industria diamantelor e un paradox: un element pur și simplu natural, capătă valoare prin poveste, raritate și design. Iar în era actuală, a “economiei atenției”, bijuteriile cu adevărat memorabile sunt cele care îmbină strălucirea pură cu povestea autentică. Exact ca în branding sau leadership – valoarea reală nu stă doar în „material”, ci în modul în care este poziționat, perceput și purtat. Consumatorii (de lux) nu mai caută doar un detaliu spectaculos, ci caută semnificații. Caută o poveste coerentă, recognoscibilă și personală. Nu mai e vorba doar despre strălucire, ci despre mesaj, emoție și aliniere la valorile personale. În leadership, ca și în designul de bijuterii, contează claritatea liniei, curajul formei și autenticitatea alegerii. Un lider devine memorabil nu prin exces, ci prin esență – prin acea „tăietură” unică, asemenea unui diamant bine șlefuit. Insight personal Expoziția mi-a reamintit că uneori, cele mai puternice declarații sunt purtate în tăcere – dar cu atitudine. Iar asta e valabil și în business. Mi-a rămas în minte ideea că, asemenea unei bijuterii bine alese, leadershipul și brandingul nu sunt despre a ieși în evidență cu orice preț, ci despre a fi memorabil prin identitate și rafinament. În viața profesională și în cea personală, la fel ca în lumea diamantelor, ce contează cu adevărat e acea semnătură personală recognoscibilă – care te definește și îți dă forță.
TRUMP vs MUSK: duelul narcisiștilor
Scriam recent un articol despre un teren fertil unde narcisismul înflorește nestingherit: sala de consiliu. Din studii și observații, știm deja că liderii – de la președinți la CEO – tind să manifeste un nivel generos de trăsături narcisiste. Dar când aceste trăsături coboară din boardroom direct în arena politică, spectacolul capătă alte nuanțe. Mai zgomotoase și mai imprevizibile. 👇Trump vs Musk: un duel pe muchie de ego Grandoare? Cât cuprinde. Aroganță? Din belșug. Empatie? Selectivă, dacă nu inexistentă. Toate condimentate cu un apetit nesățios pentru admirație, o sensibilitate la critică mai fragilă decât porțelanul chinezesc și convingerea fermă că lumea le datorează ceva. De preferat: totul. Narcisismul: combustibil și combustie. La un anumit nivel, narcisismul poate funcționa ca un motor de performanță. Îi împinge pe lideri să viseze măreț, să-și asume riscuri, să joace tare. Dar, în exces, creează tensiuni, destabilizează echipe, companii sau chiar țări. Și mai grav: îi promovează nu pe cei competenți, ci pe cei care le hrănesc vanitatea – căci ei sunt care le oferă narcisiștilor exact combustibilul de care au nevoie: admirație necondiționată. Iar dacă ai crede că „planetele” narcisiste nu pot orbita în aceeași galaxie, să știi că ai dreptate! Căci narcisistul, în ciuda nevoii de adulație, tolerează cu greu concurența pentru centrul scenei și nu suportă să împartă lumina reflectoarelor. Desigur, la început, personaje precum Trump și Musk s-au atras – fascinate de putere și de oglinda celuilalt. Până când, inevitabil, a venit clipa în care unul nu mai încape în cadru. Sau pe platformă. Sau în algoritm. Într-un astfel de duo, admirația – moneda de schimb supremă – devine imposibil de împărțit. Și cum niciunul nu e dispus să joace rolul de figurant, bum! – conflictul a devenit inevitabil. E un dans al vanităților: alianțe de moment, tweet-uri pasiv-agresive, declarații în direct și o bătălie vocală pentru titlul suprem: „Oglindă, oglinjoară, cine-i mai tare din țară?” Lupte greco-narcisiste De la grecii antici știm că, atunci când doi zei ai ego-ului se luptă, nu câștigă Olimpul – se prăbușește muntele. Dar să nu-i urcăm totuși pe cei 2 pe socluri divine. Chiar dacă unul vrea să salveze omenirea, iar celălalt vrea să o conducă – amândoi vor, de fapt, același lucru: aplauze. Iar când doi narcisici colosali intră în coliziune, adevărul e primul care părăsește încăperea. Și întrebarea e nu cine câștigă. Ci care sunt pagubele colaterale. Și cine va aplauda, până la următorul episod.
Guvernarea trece dar guvernanța rămâne
Ce ar trebui să rămână între alegeri și dincolo de guverne? O arhitectură a statului care funcționează, indiferent cine e la putere. În ultimele 11 luni, la emisiunea Academia de Guvernanță , un proiect Profit.ro și Envisia – singura emisiune TV dedicată guvernanței de pe piața media – am vorbit săptămânal despre consilii de administrație, profilarea membrilor de board, responsabilitate, performanță și direcție strategică. Despre reguli clare de guvernanță în companii de stat sau private. Dar astăzi, România are nevoie de o conversație mai complexă. Una despre guvernanța țării – pentru că suntem în fața unui nou început: un nou președinte, un nou prim-ministru, un nou guvern. Guvernarea și guvernanța: două concepte, un singur stat Guvernarea e despre echipa care conduce țara și deciziile pe care le ia. Ține de politică, alegeri, programe de guvernare, mandate. Este exercitarea puterii executive: un prim-ministru numit de președinte, un guvern, miniștri, politici publice. Guvernarea e, în esență, acțiunea politică prin care statul e condus pe durata unui ciclu electoral. Guvernanța, în schimb, e despre cum funcționează statul ca sistem. Ține de instituții, reguli, procese, mecanisme de control și echilibru. E arhitectura deciziei publice – indiferent cine e temporar la putere. E despre: cum sunt numiți oamenii în instituțiile publice care sunt mecanismele care asigură transparența și responsabilitatea cum sunt administrate companiile de stat Guvernanța e ce rămâne în picioare între două guverne. E infrastructura invizibilă, dar esențială, a statului. Guvernarea e echipajul care conduce nava. Guvernanța e harta, busola și regulile de navigație. O țară nu e o companie Chiar dacă au multe în comun, leadershipul unei țări nu e leadership de companie. E leadership de destin. Nu poate fi copiat din cultura de business și nici adaptat mecanic după manuale de economie. O țară nu e un sistem care să genereze profit – ci un ecosistem social, politic și instituțional, infinit mai complex. O țară nu are clienți sau concurenți. Are cetățeni. Și are generații care vin. Are nevoie de reguli de guvernanță care oferă direcție, nu doar control. Guvernanța e arhitectura deciziei publice Dacă într-o companie, guvernanța înseamnă: transparență în decizii responsabilitate individuală și colectivă reguli clare de evaluare a performanței într-un stat, guvernanța e mai complexă. Aici, consiliul de administrație nu e format din 7-9 profesioniști, ci dintr-o rețea întreagă de instituții interdependente. Cheia e modul în care se iau deciziile: transparent, coerent și pe baze instituționale, nu personale. Nu guvernezi bine pentru că ai majoritate. Guvernezi bine când mecanismele statului sunt clare, corecte și predictibile. Cum arată o guvernanță sănătoasă Pentru ca România să funcționeze cu adevărat, are nevoie de: Profesionalizarea deciziei Numirile politice nu mai pot fi echivalentul fidelității sau nepotismului. România are nevoie de o cultură bazată pe merit în administrație, nu doar de oameni loiali liderului. Așa cum într-un board performant alegi oameni care înțeleg businessul, într-o guvernare matură pui oameni care înțeleg cum funcționează un stat. Separarea reală între politic și administrativ Miniștrii vin și pleacă. Dar instituțiile trebuie să rămână funcționale, predictibile, neafiliate politic. Astăzi, prea multe structuri administrative sunt blocate între ordine politice și frică birocratică. Transparență în decizii Bugetul public nu e o fișă de Excel. E o declarație despre priorități. România are nevoie de o guvernare care comunică și explică – nu de una care ascunde și improvizează. România – între UE, NATO și OCDE România e membră a Uniunii Europene. Parte din NATO. Și are șansa ca, în 2026, să devină membră cu drepturi depline a OCDE – clubul țărilor dezvoltate, dar și al țărilor care își iau guvernanța în serios. Până acum, 13 dintre cerințele foii de parcurs au fost deja îndeplinite. Dar OCDE nu e despre bifat. OCDE e despre cum funcționezi când nimeni nu te mai supraveghează. E despre: cum sunt aleși membrii consiliilor de administrație din companiile de stat cum definim responsabilitatea instituțională cum construim încredere, nu doar stabilitate România are nevoie de lideri, dar și de autoritate Să guvernezi înseamnă mai mult decât să administrezi. Înseamnă să ai un drum, un plan, un scop. Și, mai ales, o direcție. În 2025, România nu mai are luxul improvizației. Avem nevoie de un guvern care înțelege că performanța vine nu din discurs, ci din structură. Și de un președinte care sper că știe că miza mandatului său nu e doar stabilitatea politică, ci modernizarea profundă a statului român. România are nevoie nu doar de lideri, ci de autoritate reală. De acei oameni de stat care înțeleg că guvernanța nu e putere – e responsabilitate față de viitor.
Curajul de a nu fi pe placul tuturor
Avem președinte ales. Și cred că e un președinte care nu caută validare cu orice preț. Care va merge înainte, pentru că știe cine este și în ce crede. Și mai cred că are curajul de a nu fi pe placul tuturor (o calitate pe care o admir la oricine). Căci trăim într-o cultură a “like-ului”. Aproape totul e măsurat în reacții rapide, aprobări vizibile, aplauze publice. Când oamenii nu sunt de acord cu tine, nu doar o spun – o strigă. Și uneori, doar faptul că nu le-ai confirmat așteptările devine o vină. În lumea asta, să nu fii pe placul tuturor pare o slăbiciune. Însă cred că e o forță. Și mai cred că e și un act de curaj, pentru că nu aduce aplauze pe termen scurt. Dar aduce respect pe termen lung. Tocmai de aceea, am încredere că, deși va avea un mandat dificil, Nicușor Dan va reuși. Nu pentru că va fi pe placul tuturor – ci pentru că va fi pe placul binelui. Președinția lui nu va fi un drum lin. Dar sper că-și va păstra spatele drept și privirea limpede, ca-n prima zi de mandat. Despre curajul de a nu fi pe placul tuturor Să avem curajul să nu fim pe placul tuturor e reconfortant. Și astfel, cu cât suntem mai dispuși să experimentăm și să riscăm să-i dezamăgim pe ceilalți, cu atât suntem mai prezenți în viața noastră. Această acceptare înseamnă să putem sta pe pământ solid, să punem un picior în fața celuilalt și să ne ocupăm de lucrurile care contează cel mai mult pentru noi.
Trofeul Excelență în Comunicare Strategică
O mare onoare să primesc Trofeul pentru Excelență în Comunicare Strategică în cadrul Future Economy Gala, sub bagheta Florinei Manea. Un premiu care mă onorează și pe care îl dedic tuturor celor care comunică cu eleganță – prin rigoare și claritate. Discursul de la primirea premiului Aș vrea să încep cu o poveste. Nu una despre comunicare – cel puțin nu la prima vedere – ci despre un om de știință britanic. A fost un chimist excentric, pe nume Henry Cavendish. Poate îl știți: a descoperit hidrogenul, a calculat densitatea Pământului, a revoluționat știința. Dar pe lângă descoperirile sale, m-a fascinat felul în care a ales să trăiască. Era atât de timid, încât nu vorbea cu propriii servitori, ci comunica prin bilețele cu ei. Ca să-și asigure intimitatea, a creat un sistem sofisticat de cutii de scrisori și uși duble. Odată, s-a întâlnit cu menajera sa pe scări și a fost atât de traumatizat încât a comandat o scară doar pentru el. Viața socială Nici în societate nu se simțea prea confortabil și evita cât putea întâlnirile de la Clubul Societății Regale cu alți oameni de știință. Putea vorbi doar cu o singură persoană odată, doar dacă o cunoștea și doar dacă era bărbat. Prezența unei femei îi crea atacuri de panică. Cei care voiau să stea câteva momente cu el, au învățat că nu trebuie să îl privească și să i se adreseze ca și cum nu ar fi în cameră. Ca să nu întâlnească cu alți oameni, a construit o imensă bibliotecă în propria casă și din același motiv ieșea la plimbare doar noaptea. Vă imaginați că nici nu se punea problema să vorbească în public. De aceea, nu și-a prezentat si publicat multe dintre descoperirile științifice, care au fost recuperate după moartea sa. Și totuși… a fost respectat. A fost căutat. A fost ascultat. Pentru că, în felul său tăcut, profund, autentic, el comunica prin rigoare și claritate. Cred că e important să știi DE CE spui CE spui. Și să alegi forma care onorează nu doar conținutul, ci și omul căruia i te adresezi. Premiul acesta e pentru toți care cred că eleganța în comunicare e o forță și că nu trebuie să umpli camera cu vorbe – ci să o umpli cu sens. Iar dacă Henry Cavendish a construit o scară separată doar ca să evite conversații… ei bine, eu am ales să urc împreună cu voi această scară, treaptă cu treaptă. Este un premiu pentru eleganța în comunicare, acea eleganță care nu ridică tonul, ci ridică nivelul conversației.
DE CE comunică cei 2 candidați la președinție
Comunicare înseamnă nu doar CUM, ci și DE CE Când vorbim despre comunicare, cred că diferența fundamentală între Nicușor Dan și George Simion nu stă doar în CUM comunică, ci în DE CE o fac. Într-o cursă prezidențială în care spectacolul riscă să eclipseze substanța, România pare prinsă între doi poli opuși ai discursului. Pe de o parte, Nicușor Dan – rezervat, calculat, lipsit de artificii dar din ce în ce mai confortabil cu el însuși în aparițiile publice. Pe de altă parte, George Simion – expansiv, vocal, permanent în căutare de conflict și atenție. Ambii candidează. Ambii comunică. Dar o fac în moduri care spun multe, nu doar despre ei, ci și despre felul în care noi, ca societate, alegem să fim reprezentați. Stilul GS: teatral, instinctiv, provocator George Simion comunică să genereze adeziune emoțională – are nevoie să fie urmat, să stârnească. Doar pare un comunicator carismatic. Se folosește de limbajul corpului, de fraze repetate, de emfază. Își dozează discursul ca un actor conștient de scenă și public. Fie că intră într-un live pe Facebook sau într-un platou de televiziune, intră ca pe o scenă. Scopul nu e neapărat clarificarea realității, cât amplificarea emoției. Dar teatrul are un preț: uneori, forma golește fondul. Mesajele se reduc la sloganuri, faptele sunt distorsionate pentru efect, iar conflictul devine strategie centrală, nu excepție. Stilul ND: un alt fel de leadership Nicușor Dan comunică să explice o direcție – are nevoie să fie înțeles, nu aplaudat. Dacă ne întoarcem spre primii ani ai carierei politice, nu părea deloc în largul lui când comunica în public. Fără inflexiuni în voce, cu o timiditate evidentă și o preocupare aproape exclusivă pentru conținut, părea că refuză jocul politic. Într-o lume în care forma contează adesea mai mult ca fondul, un asemenea profil era greu de „vândut”. Dar acel Nicușor Dan nu mai există. În locul lui, avem un candidat la președinție care – fără să devină brusc un orator spectaculos – a înțeles cum să-și calibreze mesajul. Comunicare prin congruență, nu spectacol ND mai degrabă un inginer al comunicării decât un showman al ei. Își stăpânește discursul, își controlează emoțiile și se concentrează pe mesaj. Nu e un orator spumos, dar cred că nici nu încearcă să fie. În schimb, a făcut un lucru mai subtil și mai important. A învățat să comunice în termenii propriei personalități: cu răbdare, cu cifre, cu argumente, cu claritate, într-un limbaj care poate părea sec dar care transmite încredere celor care caută coerență și substanță. Nu flutură pancarte și nu încearcă să placă tuturor. Emoție vs. competență: ce alegem? România a avut parte, în ultimele decenii, de lideri care au jucat pe toate registrele retorice: de la populism vulgar la elitism steril. Azi, însă, e important să ne adresăm întrebarea simplă: ce fel de comunicare ne ajută să mergem mai departe? Cea care ne limitează? Sau cea care ne face viața mai predictibilă, mai funcțională, mai coerentă? Căci dacă țipetele ar rezolva ceva, România ar fi deja o țară model.
Reguli de protocol la evenimente oficiale
Să vorbim despre Regulile de protocol la evenimentele oficiale. Pornim de la comentariile despre culoarea costumului (blue-navy) purtat de Mr. Trump la înmormântarea Papei. Sau că unii șefi de stat prezenți la înmormântare au fost plasați pe rândurile din spate. Vestimentație și culori acceptate Referitor la culoarea vestimentației la înmormântările persoanelor de rang înalt – cum ar fi cele ale unor lideri religioși sau politicieni, regulile de protocol sunt clare. Rolul lor e parte din solemnitatea momentului. Cât privește înmormântarea Papei: Culoarea costumului: Tradițional, negru e culoarea recomandată, ca simbol al doliului și al respectului. E considerată o culoare sobră, elegantă și potrivită pentru evenimentele formale. Donald Trump a purtat un costum blue-navy, a atras atenția și a fost perceput ca o abatere de la protocolul tradițional, chiar dacă albastrul închis e o nuanță sobră și uneori acceptată. În unele culturi europene, culori ca gri închis, bleumarin sau chiar maro sunt considerate adecvate pentru funeralii. Iar alegerea unui costum blue-navy nu e neapărat un afront adus protocolului, ci mai degrabă o nuanță mai puțin tradițională, dar totuși rezervată și formală. Pentru femei, ținuta trebuie să fie de asemenea sobră și elegantă. E recomandat să poarte rochii sau costume în culori închise – cum ar fi negru, bleumarin sau gri închis. Este important ca stilul să fie simplu și respectuos, fără prea multe accesorii sau culori vii. Accesorii. În funcție de regulile naționale sau instituționale, bărbații pot purta o cravată neagră sau bleumarin. Iar femeile pot opta pentru accesorii discrete. În general, e recomandată evitarea culorilor stridente sau accesoriile care atrag atenția inadecvat. Cât privește regulile pentru politicieni și lideri de stat, e de așteptat să urmeze aceste norme de protocol. Alegerea unui costum blue-navy poate fi o opțiune discretă, dar negrul e mai potrivit, având în vedere solemnitatea momentului. Protocolul privind ordinea în care sunt așezați invitații la evenimentele oficiale Aici nu sunt reguli fixe, dar așezarea se face conform unui protocol specific, care poate include mai multe criterii: Rangul și statutul: De obicei, invitații sunt așezați în funcție de rangul lor, nu în ordinea alfabetică a numelui. Astfel, șefii de stat și personalitățile de rang înalt vor ocupa locurile din față, iar cei cu statut mai puțin important sau cu funcții de rang mai mic vor sta mai în spate. Foști președinți sau lideri de stat stau mai în spate – chiar dacă au avut funcții importante în trecut. Protocolul de stat: La evenimentele internaționale, ordinea în care sunt așezați invitații reflectă ierarhia politică și diplomatică. De exemplu, președintele unei țări va ocupa un loc mai apropiat de ”scenă”, în timp ce ministrul sau un oficial de rang inferior va fi plasat mai în spate. În general, așezarea se face ținând cont de importanța în cadrul evenimentului. Când sunt prezenți lideri de stat din diferite colțuri ale lumii, protocolul se ghidează după importanța economică a unui stat, de relațiile de alianță dintre țări sau de relațiile diplomatice. Ordinea alfabetică: E o practică rară pentru evenimente de asemenea amploare. E mai des folosită în contexte mai puțin formale, cum ar fi conferințele sau evenimentele unde nu există o ierarhie de rang foarte clară. Totuși, la evenimente ca înmormântarea unui lider religios de talia Papei, ordinea alfabetică nu e criteriul principal pentru așezare. Însă, dacă unii șefi de stat au fost așezați pe rândurile din spate, nu trebuie interpretat neapărat ca o semnificație negativă. Poate fi vorba de protocolul stabilit de organizatori. Excepțiile la protocol În cazuri foarte speciale, unii invitați pot fi plasați într-o poziție mai vizibilă, din motive de respect personal. De exemplu, dacă un lider de stat a avut o relație foarte strânsă cu Papa, putea fi plasat în față chiar dacă nu are un statut înalt din punct de vedere protocolar. Strict referitor la înmormântarea Papei Oficialii de la Vatican au transmis o lista tuturor invitaților cu detaliile, inclusiv vestimentare. Pentru domni au specificat costum negru, cămașă albă, cravată neagra și fără însemne – cum ar fi decorațiile. Trei președinți au încălcat protocolul: Trump (costum, cămașă, cravata și însemne – insigna cu steagul SUA). Biden (cravata albastră) și Zelenski (fără cravată). În ceea ce privește ordinea statelor, organizatorii spun că au ținut cont de alfabetul francez. Așadar, protocolul e extrem de detaliat și poate varia în funcție de contextul specific al fiecărui eveniment. Culoarea vestimentației și ordinea invitaților reflectă respectul față de eveniment și de persoanele implicate. Iar nerespectarea unor reguli poate atrage atenția și poate crea controverse, chiar dacă unele alegeri nu sunt neapărat greșite din punctul de vedere al etichetei.
”Să ne iubim pe noi înșine” nu rezolvă problema
Sunt mulți oameni care nu se plac. Nu le place cine sunt. Și cred aceste gânduri provin dintr-un sentiment înrădăcinat din cum ar trebui să fie. Ni se spune că antidotul e iubirea de sine. Vom începe, în sfârșit, să avem o relație bună cu noi când vom învăța să ne admirăm, să ne bucurăm și să ne prețuim propria ființă. Și iată cum s-a născut o industrie înfloritoare de coach și influenceri, care predică beneficiile iubirii de sine nemărginite. Cred că, undeva, în evoluția noastră – fie de la părinți, de la colegi ori prieteni sau de la rețelele de socializare – am preluat câteva idei despre felul în care ar trebui să fim. Cum să arătăm, ce ar trebui să realizăm, cate greșeli ar trebui sa facem ca să avem succes. Și că neapărat trebuie să eșuăm ca să reușim (ceea ce-i o mare prostie). Știu oameni chinuiți de eșecul lor de a se ridica la standardele lor înalte. Falsa rezolvare Oricât de amabil ar părea, invocarea ”Să ne iubim pe noi înșine” rezolvă foarte rar problema. Dimpotrivă, cred că înrăutățește lucrurile. Incapabili să găsim minunea pe care să fim atrași s-o contemplăm, s-ar putea să ne scufundăm sub un nou val, mai vicios, de dispreț de sine. Și așa, mai adăugăm un eșec la iubirea de sine pe lista noastră de înfrângeri. Sau, seduși de o admirație prea intensă, putem pierde contactul cu surse importante de învățare. Acceptarea de sine Acceptarea de sine nu ne cere să depășim orice urmă de autoanaliză. Sau să-l luăm în brațe pe ”Cine nu mă place așa cum sunt, n-are ce căuta în viața mea!”. Acceptarea de sine e compatibilă cu o evaluare realistă a punctelor noastre forte și a celor care ar putea fi îmbunătățite. În timp ce exersăm autoacceptarea, putem rămâne în multe feluri suspicioși față de noi înșine. Cred că acceptarea de sine începe cu certitudinea că a fi om înseamnă să mai greșim, s-o mai dăm în bară, să îmbătrânim, să obosim, să ne pierdem din când în când motivația. Nu sunt motive de critici, căci cei care se acceptă pe sine pot accepta și toate astea cu grație și o măsură sănătoasă de umor – cel mai sofisticat răspuns la decalajul dintre așteptări și realitate. Dar neacceptarea de sine nu e o soluție. Cu toții avem momente când suntem puțin îngrozitori – e un fapt că suntem oameni. Totuși, oricât de mult ne-ar fi fascinat acest lucru până acum, cred că ar trebui să renunțăm treptat la această idee pentru a ne îndeplini adevăratul scop și anume să încercăm să fim de maxim folos altor oameni, în orice mod putem, în timpul care ne rămâne. E posibil ca neacceptarea de sine să fi stat la baza trecutului. Dar nu e obligatoriu să fie parte din viitor.
Atitudinea NU bate Aptitudinea
Analiza realizată de Asociația pentru Valori în Educație arată că Analfabetismul funcțional numeric ajunge la 46% în rândul elevilor de liceu, dublu față de școala primară. În același timp, sigur ați auzit, și nu o dată, că Atitudinea bate Aptitudinea. Ceea ce-i o tâmpenie! Iar expresia asta, atât de des folosită că dă bine în discursuri, rimează și transmite sentimentul că e ușor e să reușești în viață, mă zgârie ca unghia pe tablă. Atitudinea NU bate Aptitudinea Nici pe departe! N-are cum! De fapt, sunt trei Aptitudini (confundate deseori cu abilitățile sau skills – cum ne mai place să le spunem) și nu se poate una fără alta. Toate se dezvoltă din copilărie. De aceea, la maturitate sunt cel mai greu de dezvoltat și necesită mult timp (în comparație cu trăsăturile comportamentale). Se mai numesc APTITUDINI COGNITIVE – și au cea mai mare pondere în comportamentul nostru. Cu cât sunt mai dezvoltate, cu atât putem învăța mai repede ceva nou, putem evolua, ne putem adapta la nou. Aplicate în situații de viață, aptitudinile dezvoltate ne ajută să performăm în efectuarea unei activități (să o facem repede și bine). Cele 3 aptitudini: APTITUDINEA NUMERICĂ E capacitatea de a realiza rapid și corect calcule matematice simple, utilizând operații matematice de bază (adunare, scădere, înmulțire, împărțire). E abilitatea de a analiza o problemă matematică și de a alege metodele sau formulele matematice corespunzătoare pentru rezolvarea ei. Cu alte cuvinte, se referă la cât de bine știe cineva să calculeze, să citească grafice, să se joace cu cifre, să înțeleagă informațiile numerice. Așadar, analfabetismul numeric arată un nivel foarte scăzut al capacității de a înțelege, interpreta și utiliza informații matematice în contexte de viață. RAȚIONAMENTUL DEDUCTIV E abilitatea de a înțelege ideile exprimate cu ajutorul logicii și rațiunii. E despre cât de bine înțelegem legătura dintre informațiile de care dispunem într-un context și putem decide pe baza lor. E ușurința cu care analizăm argumentele date și ajungem la concluzii logice. E despre cum ajungem din punctul A în punctul B, ce facem, cum facem, de ce facem ceva și nu altceva ca să obținem un anumit rezultat. Cei care au dezvoltată această aptitudine au siguranță în folosirea propriei logici ca să înțeleagă mai bine soluția la o problemă. Sunt capabili să-și folosească abilitățile deductive ca să rezolve probleme de viață, fără ajutor din exterior. Cu alte cuvinte, sunt capabili să gândească singuri, cu mintea lor. APTITUDINEA VERBALĂ E capacitatea de a înțelege sensurile cuvintelor într-un context și de a le folosi corect. E ușurința în a citi și înțelege informații și idei prezentate în scris. A comunica verbal și în scris informații și idei, astfel încât ceilalți să înțeleagă ce dorim să transmitem. Cu alte cuvinte, e capacitatea de a ne folosi de cuvinte ca să comunicăm cu claritate. Iar asta ține de bogăția vocabularului, pe care îl putem dezvolta într-un singur fel: prin lecturi, din prima zi de școală. Un vocabular bogat ne ajută să explicăm ce știm pe înțelesul tuturor. Ne dezvoltă capacitatea de sinteză – să spunem esența în cuvinte puține. Să explicăm concepte complexe, abstracte, în cuvinte simple, ușor de înțeles. Arată claritate – adică am înțeles și știm exact ce vrem să spunem. Atitudinea ATITUDINEA e bonus. Poate pune în valoare cele 3 aptitudini, eu aș pune atitudinea pe lista de abilități, căci are importanța ei. Dar în niciun caz Atitudinea bate Aptitudinea. Nici pe departe! Deci Atitudinea e foarte importantă și utilă. Dar are valoare doar când aptitudinile și – alături de ele – abilitățile, competențele și expertiza într-un domeniu sunt dezvoltate. Altfel, Atitudinea n-are ce să pună în valoare și e doar Tupeu. E de ajuns să privim scena politică.