Cum să scrii un BIO relevant care să te pună în valoare
📌Dacă ești speaker la conferințe sau evenimente, îți recomand să ai pregătit un BIO bine scris. Dacă ești la început de drum, o variantă e de ajuns. Dacă ai o experiență vastă sau ești implicat în mai multe proiecte, atunci pregătește 2-3 variante și o trimiți organizatorilor / prezentatorului pe cea care se potrivește temei evenimentului. E valabil și dacă ești invitat la emisiuni sau podcasturi. Pentru aparițiile în presa scrisă / articole, BIO poate fi mai amplu. În rest, să fie scurt, ușor de citit, în maxim 90 secunde. Să fie actualizat și să reflecte nu doar ce faci, ci mai ales cine ești. De 30 de ani fac emisiuni TV, de 20 sunt speaker sau prezint / moderez evenimente. Mi-au trecut prin mână mii de BIO. De aceea, pentru că se anunță o toamnă plină de evenimente, iată câteva idei de urmat: Așa NU! Nu folosi gerunziul sau infinitivul în formulări – sună groaznic. Folosește cât mai mult prezentul chiar și când vorbești despre trecut. E mai viu și dinamic Nu scrie anii în care ai făcut facultatea în urmă cu 3 decenii – că nu interesează pe nimeni – decât dacă vorbești studenților acelei facultăți sau perioada studiilor tale a coincis cu un eveniment important și relevant pentru tema evenimentului sau a discursului tău Nu scrie toți anii în care ai ocupat diverse funcții, că BIO nu e CV. E plictisitor, încarci inutil și nu așa te pui în valoare Nu scrie cifrat funcții pe care le-ai avut sau le deții – de ex. expert RLNGHTI și specialist SNPQT (am tastat la întâmplare, dar ai înțeles ideea) – ci spune ce înseamnă, într-un limbaj accesibil. În asta constă arta comunicării – să spui lucruri complexe în așa fel încât să înțeleagă oricine Nu scrie mult, că nimeni nu va ține minte toată viața ta, toate instituțiile unde ai lucrat, citatele în care crezi sau te-au ghidat – căci pierzi interesul publicului înainte de a începe În general, verifică dacă BIO naște curiozitatea celorlalți de a te cunoaște mai bine sau seamănă cu o listă de cumpărături, fără nicio relevanță sau legătură cu tema evenimentului Actualizează toate informațiile – și din BIO și de pe rețelele de socializare (LinkedIn, de ex.) Dacă nu-ți scrii tu BIO și trimiți o pagină cu info amestecate despre tine, s-ar putea ca persoana care editează să aleagă ce i se pare ei relevant. De ce n-ai fi tu în control? 📌CUM SĂ SCRII DESPRE TINE? Asigură-te că BIO – prezentarea a cine ești, acoperă 3 aspecte: Îți demonstrează credibilitatea Stabilește relevanța pentru public și pentru subiectul evenimentului Creează interes pentru ce urmează să spui Este scris în ton jovial, conversațional (ca în vorbirea liberă) Pentru acuratețe, scrie cu diacritice și, dacă e necesar, adaugă ortografia fonetică a numelui tău sau a companiei Ultimele cuvinte din BIO să fie numele tău, ca reamintire pentru public Și nu în ultimul rând, BIO (ca și speech-ul tău) să fie ca fusta unei femei: destul de lung cât să acopere conținutul și destul de scurt cât să suscite interesul.
Termină de vorbit înainte ca publicul să fi terminat de ascultat
În teatrele antice construite în zona Mării Mediterane, piesele de teatru se terminau cu 5 minute înainte de apusul soarelui. Sunt fascinată de teatrele antice, fie construite de greci sau de romani. Pentru că, să vorbești pe o astfel de scenă, cred că e suprema dovadă că ești un speaker cu adevărat extraordinar. Ești doar tu cu tine, cu setarea ta mentală, cu vocea ta, cu corpul tău și cu publicul. Anticii nu aveau microfon, PPT. Și nu întâmplător am menționat setarea mentală în primul rând, pentru că de aici pornește totul, inclusiv în public speaking – și e unul dintre cei 4 piloni ai vorbirii în public. Nu ratez niciun teatru antic în călătoriile prin lume. Iar teatrele antice – grec și roman – aflate în Parcul Arheologic Neapolis din Siracuza – Sicilia mi-au inspirat această postare. Secretul teatrelor antice Așadar, în teatrele antice construite în zona Mării Mediterane, piesele de teatru se terminau cu 5 minute înainte de apusul soarelui. Explicația este că după apusul soarelui, vântul trece de la suflarea de pe uscat spre mare – fenomen cunoscut ca briza de uscat. Iar dacă actorii depășeau această limită de timp, publicul nu mai auzea ce spuneau. De aceea, când ești speaker la evenimente sau vorbești la cele de networking (chiar 1:1) ori faci prezentări – termină de vorbit înainte ca publicul să fi terminat de ascultat. Și ai în minte (pe lângă multe altele), că publicul are un moment când termină de ascultat. S-ar putea ca acel moment să nu țină de tine – poate chiar ești pregătit sau ai un discurs bun. Dar termină de vorbit înainte ca publicul să fi terminat de ascultat. Și asociază acel moment cu cele 5 minute înainte de apusul soarelui. Cum îți dai seama că publicul a terminat de ascultat? Sunt atât de multe situații pe care le-am observat în cei 20 de ani de când vorbesc în public, încât nu le pot descrie pe toate în postare. Dar, în esență, dacă te conectezi cu publicul, vei ști. Cum te conectezi cu publicul și cum construiești cei 4 piloni în public speaking? Ei bine, necesită ghidare, antrenament, practică și expunere. Și, cum am spus, setarea mentală potrivită contextului. Nu uita, 5 minute înainte de apusul soarelui.
Urechea lui Dionysos și arta manipulării
În Parcul Arheologic Neapolis din Siracuza se află o peșteră cu o acustică fantastică, ce respectă în detaliu forma anatomică a urechii umane. Amplifică și cel mai mic sunet și se numește Urechea lui Dionysos. S-au țesut mai multe legende în jurul ei iar astăzi expresia ”Urechea lui Dionysos” are o însemnătate aparte. Dionysos a fost tiranul grec al Siracuzei, colonie din Sicilia. A cucerit mai multe orașe din sudul Italiei, s-a opus influenței Cartagenei în Sicilia și a transformat Siracuza în cea mai puternică dintre coloniile grecești din Roma antică. Era cu adevărat un tiran — crud, suspicios și răzbunător. O legendă spune că în această peșteră erau închiși deținuții politici iar noaptea Dionysos trăgea cu urechea la planurile lor. Altă legendă povestește că, încântat de acustica peșterii, savura țipetele prizonierilor torturați. În realitate, tiranul dormea sau chefuia fericit în palatul său iar povestea e alta. Deasupra peșterii a fost construit un teatru iar când actorii invocau o divinitate și o invitau să dialogheze cu publicul sau să spună oamenilor ce dorea Dionysos ca ei să audă, cineva din peșteră spunea replicile divinității. Pentru că acustica era extraordinară, când spectatorii auzeau sunete înfricoșătoare sau voci venite din altă lume, săreau de pe scaune de frică. Totul părea foarte real și credeau că zeii sau alte divinități vorbeau cu ei. În esență, era o formă de manipulare a maselor. Astăzi, expresia Urechea lui Dionysos se referă la supraveghere, pentru câștig politic.
Îmbrățișarea mediocrității nu-i o strategie utilă
La trainingurile Comunicare în business sau Media training pe care le susțin de peste 10 ani în companii, am observat că cei mai curioși și dornici să învețe sunt cei care sunt deja buni în meseria lor. Mai aud câteodată: „Sunt groaznic la asta!” Ce poate însemna: ”Am înțeles că lucrurile nu stau cum credeam, dar acum știu cum să fac.” Dar uneori (rar) înseamnă de fapt: ”Nu vreau să mi se amintească de asta!” Sau: ”Nu-mi place! (să vorbesc în public, de exemplu) N-am cum să fiu bun la asta.” Când e posibil să devii mai bun la ceva, îmbrățișarea mediocrității nu e o strategie utilă. Nimeni nu te poate duce unde vrei tu. Doar automotivarea poate face asta. Dacă aștepți ca cineva să te motiveze, este pentru că ori nu-ți place, ori nu te-ai hotărât ce vrei sau nu ești implicat. Când ești cu adevărat dedicat unui obiectiv, vei găsi în tine motivația să treci peste obstacole și să faci ce ți-ai propus. Motivația externă te poate ajuta să începi, dar numai motivația internă te trece linia de sosire. Dacă vrem într-adevăr să devenim mai bun, vom deveni. Învățarea creează mai multă competență, dar mai întâi ne amplifică sentimentele de incompetență – sentimentul ăla că nu știm să facem. Încă. Am simțit asta pe pielea mea, ori de câte ori am fost la începutul unui drum. Și nu există scurtături, oricât ne-am da peste cap. Dar când învățăm, vom vedea că începătorul joacă în interiorul limitelor, competenții explorează granițele. Iar The master știe când să le ignore.
Cum să deosebești un expert de un imitator
O mulțime de greșeli vin din copierea oamenilor care joacă un alt joc decât tine. Am obiceiul ca, atunci când cunosc pe cineva – și cunosc mulți oameni, să întreb cu ce se ocupă, ce face foarte bine sau în ce domeniu excelează. Știu din experiență că, atunci când cineva e pasionat de ce face și știe meserie, e dornic să împărtășească. Din dorința de a ști ceva nou, uneori continui să întreb cum ajunge la rezultate, care sunt pașii. Iar pentru unii, aici se rupe filmul. Și chiar sunt iritați când le spun că nu înțeleg. Dar am înțeles, în timp, că ei sunt Imitatorii. Cum să deosebești un expert de un imitator Imitatorii se enervează când le spui că nu înțelegi. Iar dacă nu știu să explice, îți spun că tu nu înțelegi. Frustrarea e rezultatul preocupării excesive să nu rupă poleiala expertizei pe care o afișează. Pe care n-o pot susține dacă trebuie să meargă la firul ierbii cu explicații. În timp ce adevărații experți și-au câștigat cunoașterea și sunt încântați să împărtășească din ce știu. Nu sunt frustrați de lipsa de înțelegere a unui subiect cu care nu ești familiar. Ci iubesc curiozitatea ta autentică pentru ceva de care le pasă. Imitatorii nu pot răspunde întrebărilor la un nivel mai profund. Cunoștințele despre care vorbesc sunt memorate, nu învățate. Așa că nu înțeleg pe deplin ideile despre care vorbesc iar cunoștințele lor sunt superficiale. Ca urmare, atunci când întrebi detalii: Cum, De ce, Care e impactul? Și mai ales când ceri exemple care nu se încadrează în standarde, nu au răspunsuri bune. Imitatorii nu-și pot adapta vocabularul. Chiar dacă au cât de cât dezvoltată aptitudinea verbală, pot explica subiectul pe care nu-l stăpânesc doar cu vocabularul care ori le-a fost predat, ori e citit într-o carte și care e adesea plin de cuvinte jargon. Deoarece nu înțeleg pe deplin conceptele, nu au nici capacitate de sinteză. Și nici ușurința în a explica lucruri complexe într-un mod accesibil, să le exprime mai clar și în profunzime publicului lor. Imitatorii nu sunt dispuși să-și recunoască greșelile, căci le e teamă că-și vor păta imaginea de expert pe care încearcă s-o proiecteze. Experții pot spune despre cum au eșuat, când n-au reușit ceva sau nu le-a ieșit ce și-au propus. Ei știu și acceptă că toate sunt parte a procesului de învățare. Imitatorii nu cunosc limitele expertizei lor. În timp ce Experții știu ce știu și știu, de asemenea, ce nu știu încă. Pentru că înțeleg că înțelegerea lor are limite și sunt dispuși să spună când se apropie de limitele cercului lor de competență. Imitatorii nu pot. Și nu pot spune nici când trec granița lucrurilor pe care nu le înțeleg. Când intră în scenă popularizatorii Oamenii învață ceva NU când citesc cercetări sau când ascultă expertul, ci când înțeleg, aprofundează, practică, învață cum să facă mai bine și împărtășesc și altora cu ușurință. Gândește-te la diferența dintre a citi un articol academic și un articol de ziar. Și aici intră în scenă popularizatorii. În timp ce ei știu mai multe decât profanii (cei care nu au cunoștințe despre subiect), ei înșiși nu sunt experți. În schimb, s-ar putea să fie buni la comunicarea clară a ideilor. Bine, mulți fac copy-paste și nu pun sursa, lăsând impresia că textul le aparține, iar rețelele de socializare sunt pline de astfel de ”experți”. Dar iată cum popularizatorii sunt adesea confundați cu experții. Ține cont de asta atunci când cauți un expert în domeniul în care vrei să te dezvolți! S-ar putea să descoperi că persoana cu experiență reală nu e cea care a făcut subiectul popular. Mergi la sursă!
Eșecul și Succesul – o altă perspectivă
Diferența dintre succes și eșec depinde, adesea, de un concept pe care sistemul nostru standard de învățământ nu îl atinge niciodată: Încrederea. Ce ne împiedică să fim mai încrezători e, adesea, sentimentul că suntem fundamental diferiți de cei care reușesc. De-a lungul vieții, sunt multe momente când e important să proiectăm încredere. Cu toate astea, din multe motive, chiar și perspectiva de a simula încrederea ne poate umple de groază. O mare parte din cauzele pentru care oamenii se luptă cu lipsa încrederii e presupunerea că trebuie, pur și simplu, să accepte ce au sau sunt în prezent. Însă încrederea nu e o calitate înnăscută. E o abilitate pe care o putem învăța. Cred că mulți oameni au idei preconcepute când vine vorba de încredere Iar perspectiva de a deveni mai încrezători e umbrită de imaginile pe care le au în minte despre cum se comportă o persoană încrezătoare. În mintea lor, încrederea e sinonimă cu aroganța, tupeul, lăudăroșenia. În timp ce, în realitate, putem fi tăcuți și încrezători, blânzi și încrezători, gânditori și încrezători. Au așteptări înșelătoare cu privire la succes. Tind să interpreteze momentele când nu reușesc, ca o dovadă umilitoare că nu au talentul necesar pentru a reuși, în cele din urmă. Fiecare proiect valoros implică erori și eșecuri. Iar necunoașterea acestui fapt derivă din narațiunile simplificate ale succesului pe care ni le oferă cultura, în general. Capacitatea de a rămâne încrezător este, prin urmare, într-o măsură semnificativă, o chestiune de a interioriza o narațiune corectă despre dificultățile pe care le putem întâlni. Se autosabotează. Cu toții purtăm anumite convingeri despre noi înșine. Pot fi pozitive (sentimentul că suntem rezonabil de inteligenți, rezonabil de capabili). Dar, mai frecvent, sunt negative. Adesea, aceste credințe sunt atât de înrădăcinate, încât funcționează ca profeții care se împlinesc de sine. Și asta, în timp ce o altă persoană, într-o situație similară, cu un set diferit de convingeri – și, ca rezultat, își atinge obiectivele – e privită cu suspiciune. În cele din urmă, succesul presupune să ne păstrăm credința că nu există niciun motiv pentru care n-ar putea fi și al nostru. Nu cred în ei înșiși – și prea mult în ceilalți! … N-am un final la toate gândurile astea și nici nu cred că trebuie să avem întotdeauna o concluzie. Cumva, ea se așază. Dar cred profund (și experiența mi-a confirmat) că succesul – așa cum îl definește fiecare – depinde de 2 mari lucruri: de capacitatea noastră de a îndrăzni și de conversațiile în care ne aflăm.
Gala Fundației Reinstaurăm Gloria Istorică
✨ O mare onoare să fiu Maestru de Ceremonii pentru un eveniment cu adevărat remarcabil: Gala Fundației Reinstaurăm Gloria Istorică – fundație dedicată restaurării caselor și clădirilor vechi cu valoare istorică. Fiecare cărămidă și fiecare grindă pentru care se implică este o dovadă a istoriei noastre bogate și a moștenirii culturale. 🏛 Fundația se axează pe 3 tipuri de restaurări. Restaurare, conservare și reintegrare a tradiției rurale – clădiri tipic tradiționale românești de la sate. Restaurare și consolidare clădiri istorice urbane din toată țara. Și conservare a conacelor și castelelor – bijuterii istorice ce merită o atenție aparte, căci au istorie și de povești de viață. Gala a avut loc în decorul spectaculos al Palatului Noblesse iar inițiativa Fundației este susținută și de Daniel Leș, numit Olarul României. A construit, în Maramureș, Casa Olarului – mulți oaspeți o aleg pentru că le plac obiectele vechi, care au istorie. ”Sunt oaspeți care vor sa olărească si eu le arat și îi ajut să-și facă un vas al lor. Cu toții ar trebui să facem ceva cu mâna noastră. E o satisfacție care nu se poate compara cu altceva!” Aventura lui Daniel Leș A cumpărat un deal, apoi a cumpărat mai multe dealuri și apoi a cumpărat case vechi, bucată cu bucată, le-a asamblat, renovat și e un sentiment grozav să te întorci în timp, să poți dormi într-o casă de lut, cu pat pe laviță și să ai parte și puțin din confortul modern. În lumea satului din Maramureș în care a crescut, ”… dacă un lucru se strica, nu-l aruncam, îl reparam. Dar nu-i târziu să ne întoarcem la valori.” Și un alt lucru pe care l-a spus și în care m-am regăsit: ”Suntem un bulgăre de lut în mâna Marelui Olar iar Meșterul nu lasă o presiune mai mare decât poate vasul suporta. ” Seara a fost o sărbătoare a efortului colectiv de a oferi o nouă viață acestor comori arhitecturale. Împreună, nu doar restaurăm clădiri; restaurăm amintiri, povești și sentimentul de identitate. Mă bucur că am fost parte din poveste.
Back in television cu un nou proiect
📺Embarking on a New Journey: un nou proiect inovator – emisiunea Academia de Guvernanță la Profit TV. A debutat pe 2 Iulie și am bucuria să o moderez. Ne vedem în fiecare marți – de la 14.15 și, în reluare, de la 19.15. Este un proiect realizat în colaborare cu ENVISIA-Boards of Elite – prima Școală de afaceri din Europa Centrală și de Est. Este școala de business care oferă educație de ultimă generație, servicii de mentorat și de consultanță pentru membrii consiliilor de administrație (președinți, membri non-executivi, membri executivi), profesioniști de nivel C-Suite, prin parteneriate prestigioase. Misiunea sa este promovarea guvernanței corporative responsabile și cultivarea unui mediu de afaceri care să genereze progres social pe termen lung. Vom aborda, în fiecare ediție, principii și practici ale bunei guvernări, strategii de guvernare pentru o creștere durabilă și impactul guvernanței corporative asupra succesului organizațional. De asemenea, vom vorbi despre impactul piețelor financiare asupra ecosistemului de afaceri. Vom detalia cele mai bune practici ale companiilor și instituțiilor de top și tendințele în viitorul guvernării. Toate informațiile vin de la figuri cheie din sectoarele financiar și corporativ din România 🏆Profit TV este singurul post TV de business din România. ENVISIA-Boards of Elite organizează programe și cursuri pentru dezvoltarea competențelor și abilităților de leadership. De asemenea, oferă servicii de evaluare a board-readiness și board fit, coaching & mentoring la nivel de consiliu de administrație. Are parteneriate educaționale de prestigiu cu universități, organisme de reglementare și asociații profesionale internaționale și naționale. Pentru mine, să fiu din nou în fața camerei TV face parte din ADN. Iar dacă ar fi să mi se ia tot ce fac, atunci ultimul lucru să fie comunicarea, trainingurile, mentoratul și îndeosebi proiectele în televiziune. Un gând bun, pentru călătoria plină de sens care urmează!
Despre credibilitate, reputație, notorietate, faimă
La Conferința Despre Tine din luna Mai, am vorbit despre Greșeli de Brand și recuperarea credibilității. Brandul personal e o călătorie plină de semnificații, o cale de a-i ajuta pe ceilalți să crească, în timp ce punem la bătaie cunoașterea, perspectivele, experiența, abilitățile, talentul, tot ce am devenit în diferite etape ale dezvoltării noastre. Scopul brandului e să ne îndeplinim obiectivele. Doar că e o consecință a cine suntem, nu un scop în sine. E o oglindă a credibilității și a bunei noastre reputații. Reputație și Notorietate Am observat că, deseori, reputația e confundată cu notorietatea. Reputația e părerea publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva. E felul în care cineva e cunoscut sau apreciat. Descrie o judecată de valoare. Notorietatea se referă faptul de a fi cunoscut de multă lume, la informațiile pe care oamenii le au despre o persoană. Dar diferențele sunt mai subtile Notorietatea e ceea ce cred despre noi oamenii care, în general, nu ne cunosc personal. Vine din impresia pe care o facem asupra publicului nostru. Reputația, pe de altă parte, e ceea ce cred despre noi oamenii care ne cunosc. În plus, ne facem o părere despre reputația cuiva și din părerile sau experiențele celor în care avem încredere. Iar de fiecare dată când interacționăm cu cineva, chiar dacă nu avem public, ne construim reputația. Așadar, în timp ce notorietatea se referă la numărul de oameni care te cunosc, reputația evidențiază ceea ce cred acești oameni despre tine. Notorietatea e plăcută. E „starea de a fi celebru”. Mulți oameni adoră să fie în centrul atenției și să absoarbă atenția unui public numeros, chiar dacă știu că părerile nu sunt întotdeauna pozitive. Dar Reputația e infinit mai importantă. Îi convinge pe ceilalți să ne dea o șansă. Să ne aleagă. Să aibă încredere în noi. Să ne recomande. Când reputația este afectată S-ar putea ca, dintr-o greșeală, reputația ta să fie afectată. Ceea ce duce la scăderea încrederii publicului, iar asta se poate întâmpla într-o clipă. Și trebuie să fii pompier, să stingi incendii. Ideal e să faci tot ce ține de tine ca să nu ajungi în astfel de situații. Căci cea mai puternică pârghie e credibilitatea și încrederea pe care o transmitem. Și nu e loc de scurtături în construirea credibilității. E ca și cum ai rezolva matematică la tablă în fața clasei. Fiecare pas trebuie să fie clar și corect, altfel cineva va sublinia greșeala. Dacă raționamentul e corect, n-ai de ce să te temi. Dar dacă e greșit, ai totul de învățat. Așa e și cu gestionarea greșelilor. Desigur, cel mai bine e să nu fii pompier. Dar să știi să acționezi ca unul. Cum îți recuperezi credibilitatea? Identifică sursa și amploarea problemei. Recunoaște și cere-ți scuze. Ia măsuri și urmărește implementarea lor. Analizează și actualizează brandul tău personal. Crește și învață din experiență. Distribuie și inspiră-i pe alții. Împărtășește-ți povestea cu publicul. Eșecurile nasc povești grozave. Fii autentic și sincer. Atenție: publicul te va ierta doar dacă ai construit ceva pentru care te-a admirat până atunci. Cei 5 C ai brand-ului personal Scopul brandului e să-ți atingi obiectivele. Claritatea, consistența, conținutul, conexiunea și încrederea sunt toate piese la fel de importante ale puzzle-ului în construirea unui brand personal de succes. Concentrează-te pe dezvoltarea și stăpânirea fiecăruia dintre cei 5 C, iar brandul tău te va ajuta, cu siguranță, să-ți îndeplinești obiectivele. PS: am amintit în titlu și despre faimă – e aprobarea permanentă a faptelor mari și a gândurilor nobile de către cei care cred în valori.
Câteva elemente care construiesc identitatea unui adult
Mi-am amintit de o discuție cu prietenii – vorbeam că trecem de la copilărie la maturitate când nu mai vedem somnul de prânz și o palmă la fund drept pedepse. Ne-am amuzat, am mai venit fiecare cu exemple care construiesc identitatea unui adult – din experiența proprie și din studii – și le-am pus în acest articol. Tu în care dintre ele te regăsești? Ce ai mai adăuga? Să devenim adulți … Să devenim adulți are prea puțin de-a face cu împlinirea vârstei de 18 ani, să conducem o mașină sau să bem o bere. Vârsta demnă de acest nume e un proces intern care durează mulți ani după ce intrăm, formal, în maturitate. Sau, se instalează mult mai devreme în viața unora dintre noi. Am putea avea 80 de ani și să nu fi lăsat adolescența în urmă. După cum putem avea 12 ani și să avem grijă de frații noștri mai mici, de părinți neputincioși sau iresponsabili. Iată câteva elemente care (cred) construiesc identitatea unui adult. Lista e deschisă … Înțelegem, în sfârșit, cum copilăria noastră a modelat cine suntem azi și recunoaștem rolul fundamental pe care familia l-a avut în formarea noastră. Ne permitem să ne mai enervăm – dar nu rămânem blocați în furie. Ne amintim de momentele din copilărie. . Când copiii văd sau simt că ceva e greșit, n-au capacitatea înnăscută să-și explice cauza. Le lipsește încrederea, echilibrul și ușurința de a-și exprima în cuvinte punctele de vedere, cu calmul și autoritatea necesare. Renunțăm să mai spunem că putem schimba așa, pur și simplu, orice nu ne place la noi, doar dacă dorim s-o facem. În schimb, înțelegem că e un proces care nu se-ntâmplă peste noapte. Că nu există scurtături. Și acceptăm că ar putea fi nevoie să ne explorăm profund mintea, căci de acolo pornește totul. Înțelegem cât de ușor e să ne-amăgim. Cât de ușor ne putem întrista când suntem supărați, anxioși, când ne preocupă ceva ce nu ne place. Cât efort facem să ne ferim să ne-arătăm vulnerabili. Sau cât de ușor e devenim aroganți. Învățăm să spunem cu mai multă acuratețe celorlalți, ce simțim cu adevărat. Nu-i lăsăm să ghicească – și să ne-așteptăm să fim înțeleși. Învățăm să spunem ce ne deranjează, ce ne înfurie sau blochează. Ne îmbufnăm mai rar. Învățăm să spunem și ce ne bucură. Înțelegem că nu toți cei care ne-au rănit au avut dorința conștientă de-a ne face rău. Poate, unii, n-au avut modele mai bune. Poate, alții, din neștiință. Sau, poate, pe unii atât i-a dus mintea. Înțelegem ciudățeniile minții umane. Înțelegem gândurile, fanteziile, visurile, suișurile și coborâșurile vieții noastre mentale. Și ale minții altora. Nu condamnăm acest lucru în noi înșine și nu îl cenzurăm prea mult la alții. Ne relaxăm, căci știm că e o diferență puternică între gând și acțiune. Acceptăm că, uneori, realitatea poate fi mai puțin îngrozitoare decât presupunem că va fi. Pentru că înțelegem că experiențele noastre trecute pot colora lentila prin care privim lumea. Acceptăm că cele mai mari catastrofe se întâmplă, de fapt, în mintea noastră. Învățăm că nu trebuie să spunem tot ce ne trece prin minte și să păstrăm gândul și vorbele înăuntru, până ne mai detașăm de situație. Să creăm mai mult spațiu între ce simțim și ce știm că trebuie să facem și să spunem. Învățăm să nu mai fim impulsivi. Avem mai multă răbdare cu ceilalți. Ne amintim că și noi am trăit momente în care n-am știut să ne facem înțeleși, ori n-am fost apreciați, ni s-au luat meritele, am fost acuzați pe nedrept, am fost judecați. Știm cât de ușor e să condamni. Suntem conștienți că orice progres pe care-l simțim e temporar. Știm să sărbătorim victoriile dar nu să trăim din ele (ci cu ele). O furtună poate veni în orice moment. Suntem recunoscători pentru fiecare zi care în care nu s-a întâmplat ceva rău. În jurnalism avem o vorbă: No news, good news. Devenim mai pasionați să avem un somn bun. Nu încercăm niciodată să avem conversații semnificative înainte de culcare. … lista e deschisă