Despre eroism, decizii inspirate și coniac
După ce amiralul Lord Horatio Nelson, cel mai faimos ofițer din istoria Marinei Regale a Marii Britanii a murit eroic în bătălia de la Trafalgar în 1805, s-a întors acasă într-un butoi cu coniac. A fost decizia medicului său – un chirurg irlandez, care a intrat și el în istorie datorită acestei hotărâri. Ingredientul cheie care i-a inspirat pe cei care au consumat butoaie cu cerneală prin care a fost redată apoi întâmplarea – e coniacul. Iar aceasta e mai mult decât o poveste despre eroism, decizii inspirate și muuuult coniac. E despre narațiunile ce au efecte de rețea. Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl ocupăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni. Povești despre care auzim sau pe care ni le spunem nouă înșine. Povești care explică cum funcționează lumea și ce se întâmplă în și cu ea. Narațiunile pe care le credem ne determină acțiunile, iar poveștile populare tind să devină și mai populare. De ce se întâmplă așa și ce putem învăța din ele, e un subiect pe care îl discut cu participanții la Cursurile de Comunicare în business. Iar povestea lui Nelson, a chirurgului său și a beneficiilor coniacului – te invit s-o savurezi în continuare. Amiralul Horatio Nelson Într-un sondaj BBC din 2002, Nelson era pe locul 8 pe lista celor mai mari 100 de britanici — puțin în urma reginei Elisabeta I și înaintea lui Sir Isaac Newton și a lui William Shakespeare. Iar monumentul din Trafalgar Square ridicat în onoarea sa e o emblemă britanică atât de importantă, încât chiar Hitler a plănuit să-l ducă la Berlin după ce a cucerit Londra. Faimos deja în timpul vieții, faima lui Nelson a atins noi culmi după moartea sa. A fost un brav ofițer, care promova pe meritocrație și nu pe legături politice. Care vorbea despre brațul amputat drept înotătoarea sa, care nu își negocia deciziile nici măcar cu superiorii. Un lider extrem de eficient, empatic, care-i inspira pe superiori și pe subalterni cu curajul și cu carisma sa numită și Nelson touch. Sigur, relația sa extraconjugală cu soția unui diplomat a fost aur pentru tabloide și a adăugat un aer de romantism scandalos isprăvilor sale. Vestea morții lui Nelson – și că se întoarce acasă într-un butoi cu coniac (amestecat cu camfor și smirnă), a durat 16 zile să ajungă la Londra. Iar în următoarele două luni, Anglia a fost în frenezie. The Times publica zilnic articole despre moartea eroului și despre progresul spre casă al navei Victory. Desigur, toate știrile erau speculații, căci martorii oculari erau încă pe mare. Sute de oameni scriau poezii (în engleză și latină) pe care le trimiteau la gazetă, încât ziarul a trebuit să le ceară să se oprească. Și, deși nimeni din Anglia nu știa încă ce s-a întâmplat în ultimele momente ale lui Nelson, Teatrul Royal Drury Lane (cel mai vechi teatru din Londra) punea în scenă în fiecare seară reconstituiri ale momentului tragic. CHIRURGUL LUI NELSON În zilele noastre, când ne gândim la chirurgi, ne vin în minte specialiștii care fac operații complicate. Dar anii 1800 nu erau prea departe de zilele chirurgului-frizer. În absența anesteziei, cei mai mulți chirurgi erau, în esență, băieți corpolenti care puteau cu ușurință să te doboare și să te țină la pământ în timp ce tăiau și coseau. Ei proveneau, adesea, din clasele inferioare. Spre deosebire de medicul navei, nu erau invitați să ia masa cu ofițerii. Însă chirurgul lui Nelson, William Beatty, a fost foarte competent. 96 din 102 victime de la Trafalgar tratate de Beatty au supraviețuit, inclusiv majoritatea celor cu membre amputate. Beatty nu avea personal suficient și nu opera în cel mai bun scenariu, ci într-o cabină mică, slab iluminată, pe o navă atacată, în mijlocul unei furtuni. Acest irlandez preia controlul asupra corpului lui Nelson. În esență, pentru că a fost suficient de îndrăzneț să spună „Cred că știu cum să fac asta!” dar și pentru că era respectat pentru priceperea lui. Păstrarea unui corp valoros în alcool nu era nemaiauzită în anii 1800, dar nici ceva obișnuit. Iar ca om de știință, a ales coniacul – cea mai puternică băutură de la bord, numită și ”spritul vinului”. SOSIREA LUI NELSON Între timp, Londra se pregătea pentru cea mai fastuoasă sărbătoare funerară. Fiecare oraș era în alertă și pregătea parade. Niciun zvon nu era prea nesemnificativ pentru a fi tipărit. Întreaga națiune era pregătită pentru ceva nemaivăzut. Când nava Victory a ancorat, portul a fost inundat de vizitatori. În mijlocul transferului, Beatty a efectuat autopsia, în timpul căreia a recuperat glonțul care l-a ucis pe Nelson și o bucată de epolet de aur – dovada că fusese lovit în umăr înainte ca glonțul să se înfigă în coloana vertebrală. Acum, chirurgul William Beatty devenise și el faimos. De ce nu a folosit rom în loc de coniac? se întrebau oamenii. Ba chiar abundau legendele că licoarea în care a fost transportat Nelson ar fi fost băută până la ultima picătură de marinari, pentru a simți ”atingerea eroului”. Dar în 1807, Beatty a ripostat cu o carte de succes: Authentic Narrative of the Death of Lord Nelson, în care a scris, cu o voce autoritară, că toate deciziile sale au fost excepțional de inteligente și, apropo, coniacul a fost cea mai bună alegere: Spiritul vinului (coniacul) e, cu siguranță, de departe cel mai bun atunci când poate fi procurat. I s-a permis să păstreze glonțul și l-a purtat tot restul vieții sale ca ceas de buzunar. Când a murit în 1842, familia sa i l-a dat reginei Victoria, care l-a păstrat la loc de cinste în Castelul Windsor, unde se află și astăzi. Poveștile ne atrag iar narațiunile au efecte de rețea Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl luăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni. Sunt povești care explică
ChatGPT nu e un înlocuitor al gândirii
Când scrii, începi să construiești o relație cu viitorul tău. Dar, ca să funcționeze, trebuie să pui ideile la treabă. AI poate face multe lucruri pentru noi și nu e deloc rău. Dar nu este și cred că nu va fi niciodată un înlocuitor pentru scris. Pentru că scrisul e procesul prin care ne dăm seama când nu înțelegem ceva. Dar și procesul prin care știm că am înțeles. Când scriem despre ceva, învățăm și cum să gândim. Căci scrisul e nu doar un mijloc prin care împărtășim idei cu ceilalți, ci și o modalitate prin care înțelegem informațiile mai bine. Atunci când scriem, nu doar transcriem ce-am gândit, ne vin în minte și idei noi. În plus, scrierea ne ajută să comprimăm o idee. Când e făcută prost, sinteza elimină informații esențiale. Când e făcută bine, păstrează informațiile relevante și elimină balastul. Sintetizarea necesită atât gândire, cât și înțelegere – de aceea scrisul e atât de important. Multe lucruri putem realiza prin instrumente care scriu în locul nostru, dar nu ne vor ajuta să învățăm să gândim sau să înțelegem profund o problemă. Iar gândirea clară e valoroasă. CÂND SCRII, ÎNCEPI SĂ CONSTRUIEȘTI O RELAȚIE CU VIITORUL TĂU De aceea, îmi notez cam toate ideile care-mi vin în minte și le pun în foldere. Mă gîndesc că le voi folosi când scriu un articol, când pregătesc un curs sau când scriu o postare. Și la cursurile cu grupuri ori la cele 1:1, îi îndemn pe cei pe care îi antrenez să-și noteze ce esența sau ce vor să stăpânească cel mai bine. Abia la finalul trainingului primesc Caietul de curs. Dar cum ne organizăm apoi ideile? De mult timp, modul în care am încercat să facem ca această relație să funcționeze a fost crearea unor sisteme organizaționale. Cel mai bun mod să ne asigurăm că avem notițele potrivite la momentul potrivit a fost să folosim etichete, agende sau foldere, astfel încât să găsim cu ușurință ce am notat, atunci când avem nevoie. Dar, în cele din urmă, soluțiile de organizare pe care le-am construit sunt fragile. Construim, abandonăm și rareori ne întoarcem să ne uităm la ideile vechi. Creăm foldere, apoi altele… Și poate ne simțim vinovați, căci există multă valoare blocată în ce-am adunat de-a lungul timpului. CUM SĂ DĂM VIAȚĂ IDEILOR? Cu cât știm mai precis la ce folosim o informație, cu atât o putem organiza mai ușor. Problema e că, de cele mai multe ori, notăm ideile pentru că nu știm la ce le vom folosi. Oricum, pot folosite în 1.000 de moduri diferite, în diverse contexte. Dar chiar și când accesăm o notiță veche când îi vine rândul, apare o altă problemă: avem nevoie timp s-o încarcăm în contextul în care am scris-o și să înțelegem dacă mai are relevanță. Așa că, rareori folosim vechile notițe. E prea scump din punct de vedere cognitiv și fără satisfacții. O modalitate de a valorifica toată această muncă e să le punem în practică imediat. Ai fost la un curs bun? Aplică! Ai găsit piesa lipsă în strategia ta de comunicare? Include-o și așa capătă viață! Ai o idee interesantă? Scrie o postare sau un articol! Pentru că altfel, ori îți piere entuziasmul, ori te rătăcești prin ideile notate (spun din proprie experiență). Iar dacă încă nu i-ai găsit locul, include-o într-un folder pe care să-l numești: Eu, în viitor. Ca să te îndemne să faci click pe ea când o consideri utilă, cu cât mai puțin efort posibil. Și astfel, construiești o relație cu viitorul tău.
Alege-ți problemele, alege-ți viitorul
Alege-ți problemele, alege-ți viitorul! Ne alegem obiectivele, felul cum ne petrecem timpul, în ce să sperăm …. Dar (cum) ne alegem problemele (pe care să le rezolvăm)? Unii dintre noi s-ar putea concentra doar pe problemele în care se simt confortabil cu răspunsul. Să nege existența celorlalte e mai ușor decât a le face față. Alții, s-ar putea să aleagă să vadă probleme ce sunt, de fapt, situații și asta le amplifică sentimentul de dezamăgire. Ori, s-ar putea să prefere problemele ușoare, pentru că rezolvarea lor nu le dă bătăi de cap. Și-ar mai fi problemele dificile și îndepărtate care apar pe radar. Până la urmă, nu e responsabilitea lor să le rezolve. Problemelor nu le pasă dacă le recunoaștem sau nu. Ele există. Ce contează e modul în care alegem să ne direcționăm energia să le rezolvăm. Pentru că ziua de mâine e rezultatul direct al modului în care ne cheltuim resursele azi. Alege-ți problemele (pe care să le rezolvi), alege-ți viitorul. În fiecare zi Lucrurile pe care le facem în fiecare zi devin adesea obiceiuri, căci ajungem să le facem fără intenție. Până când să ne dăm seama că au devenit obiceiuri, aceste comportamente aleatorii sunt deja parte a modului în care ne definim pe noi înșine și timpul pe care îl petrecem. Transformarea ritualilor noastre în intenție ne oferă șansa să devenim mai buni. Dar mai întâi, trebuie să le conștientizăm.
Traume ale copilăriei povestite altfel
Oamenii vorbesc mult despre traume în ultima perioadă. Unii le descriu în cărți, alții le expun să atragă atenția asupra lor. Și mai sunt și oameni care povestesc public despre ele, cu sinceritate și detașare. Cred că toată lumea are un punct inflamat. E partea din noi înșine pe care o privim cu greu sau evităm s-o privim. Nu o recunoaștem ușor și nu prea riscăm s-o deranjăm. E povestea sau situația care decidem, deseori, că trebuie evitată cu orice preț. E acea voce mică ce se ascunde în interiorul nostru și e aproape imposibil să o facem să dispară. Dar dacă suntem suficient de curajoși să recunoaștem că există, e posibil să o ajutăm să ocupe mult mai puțin spațiu. Charles Dickens a avut un astfel de secret. L-a ținut ascuns toată viața și a acceptat să se scrie despre el doar după moartea sa. L-a încredințat biografului său John Forster, cu condiția să publice cartea abia după ce va muri. Forster și-a respectat cuvântul dat. Trauma trăită l-a modelat în 2 moduri cheie și povestea lui nu e o lamentare lacrimogenă și inutilă. În primul rând, prin cărțile scrise și prin demersurile legislative din timpul vieții, a provocat schimbări profunde la nivel de societate. În al doilea rând, experiențele prin care a trecut i-au modelat înțelegerea profundă a psihologiei umane. A fost unul dintre primii autori care a descris fenomenul pe care îl numim acum „trauma copilărie”. Poate nu e o coincidență faptul că unul dintre cei mai apropiați cititori ai săi a fost Sigmund Freud. CHARLES DICKENS – Dickensianul Aproape niciun alt scriitor nu a avut vreodată la fel de mult succes ca Charles Dickens. A fost cel mai bine vândut autor al epocii victoriene și iubit de milioane de cititori din întreaga lume. Romanele sale — Oliver Twist, David Copperfield, Marile Speranțe — nu au fost niciodată epuizate. Au inspirat nenumărate adaptări de film, teatru și TV și ocupă un loc central în literatura universală. El ne-a lăsat moștenire chiar și adjectivul „Dickensian” – care descrie societatea engleză din epoca victoriană sau personajele din cărțile sale. Dar Dickens și-a petrecut cea mai mare parte a vieții ascunzând un secret teribil. Secret care face lumină asupra geniului său și care ne ajută să-i înțelegem mai bine cărțile. COPILĂRIA LUI DICKENS Născut în Portsmouth în 1812, Charles Dickens a fost al doilea dintre cei 8 copii. Tatăl său, John Dickens, a lucrat ca funcționar în Marină – administra conturi ale salariilor ofițerilor. A avut o carieră respectabilă, care a venit cu un salariu deosebit de mare. Dar John era hotărât să ofere soției și copiilor săi viața pe care credea că aceștia o merită. Soții Dickens s-au mutat la Londra, iar mai târziu în Kent, unde au locuit într-o casă modernă cu trei etaje, în apropiere de centrul orașului. Aveau menajeră și bucătar iar copiii urmau școli private. Pe scurt, păreau modelul unei familii respectabile din clasa de mijloc. Charles, fiul cel mare, a fost o mândrie pentru părinții săi. Învăța excelent, citea cu voracitate – cărțile sale preferate erau Robinson Crusoe și 1001 de Nopți. A scris chiar câteva povestiri timpurii inspirate de aceste cărți. Era un animator înnăscut: îi plăcea să cânte pe mesele de la taverna locală pentru a-i bucura pe oaspeți. Visa să devină un actor celebru. Tatăl său i-a încurajat ambițiile înalte. După ce l-a auzit pe Charles admirând o superbă casă din Kent pe lângă care treceau adesea, i-a promis fiului său că într-o zi o va deține — „atâta timp cât muncești suficient de mult”. Din rai în iad Dar când Charles avea 12 ani, viața lui s-a prăbușit. Existența confortabilă și fără griji pe care o trăia familia lui fusese construită pe nisip. Treptat, a rezultat că tatăl său luase în secret împrumuturi enorme pentru a-și finanța stilul de viață. Datora bani în tot orașul – iar facturile ajunseseră la scadență. În efortul de a scăpa de creditori, și-a mutat familia înapoi în anonimatul relativ al Londrei. Au fost forțați să vândă aproape toate bunurile – inclusiv mobilierul și argintăria. Dar executorii judecătorești i-au găsit în cele din urmă și John Dickens a fost arestat, judecat și aruncat în închisoarea datornicilor. În acele zile, a fi îndatorat era considerat o infracțiune. Iar cât timp cei cu datorii erau închiși, li se lua și șansa de a putea rambursa ce datorau. John Dickens a fost închis într-o închisoare de pe malul râului Tamisa. Neavând niciun mijloc de trai, restul familiei s-a mutat în închisoare împreună cu tatăl. Cu excepția lui Charles. Peste noapte, Charles, la 12 ani, devenise singura sursă de venit a familiei. A fost scos de la școală și trimis să locuiască la o rudă excentrică, care conducea o pensiune dărăpănată. Pentru a-și acoperi chiria și pentru a contribui la plata datoriilor tatălui său – o altă rudă i-a găsit un loc de muncă la o fabrică de încălțăminte. Muncea într-o adâncitură mică și întunecată din peretele fabricii și petrecea 10 ore pe zi tăind și lipind etichete pe borcanele cu cremă de lustruit pantofii. „Munca mea era să umplu vasele cu pastă, apoi să le acopăr – mai întâi cu o bucată de hârtie îmbibată în ulei, apoi cu o bucată de hârtie albastră. Să le leg cu o sfoară și apoi să tai îngrijit hârtia de jur împrejur, până arăta la fel de elegant ca recipientele cu unguente de la farmacie.” Pentru asta, era plătit cu șase șilingi pe săptămână. Munca era obositoare și plictisitoare. Fabrica era murdară, înghețată și invadată de șobolani. Greșelile erau pedepsite cu bătăia. Pentru un băiat sensibil și educat – care cu doar câteva săptămâni înainte visase la faimă și avere – era iadul pe pământ. „Nici un cuvânt nu poate exprima agonia secretă a sufletului meu, când mi-am simțit zdrobite speranțele timpurii de a deveni un om învățat și distins. Eram fără speranță. Iar rușinea pe care o simțeam și dezamăgirea că ce învățasem și gândisem nu-mi mai sunt de
Câteodată, experții pot fi plictisitori
How to become an expert – un articol foarte bun. Este despre cum să trecem de la stadiul de Ucenic spre cel de The Journeyman ca să ajungem la cel de The Master stage. Este, în esență, despre a deveni cât de buni putem, indiferent de ceea ce am ales să facem. Și nu e vorba despre indicatori externi ai succesului, cum ar fi un statut sau o carieră de succes. Ci despre procesul intern de schimbare profundă a cine suntem, nu doar a ce putem face. E o muncă titanică, ce necesită zeci de ani de implicare și efort – poate o viață întreagă – și nu există scurtături. A fi expert înseamnă că poți obține rezultate excelente aproape de fiecare dată și în orice situație – nu doar succesul ocazional. E un statut pe care îl dobândești după cel puțin 10.000 de ore de practică deliberată susținută. E despre intenția de a progresa. Și asta e provocarea, foarte diferită de repetarea unei sarcini atunci când atenția noastră e în altă parte. Dar cred că expertiza are și dezavantajele ei Odată ce ești expert, nu mai e cale de întoarcere. În cea mai mare parte, e un lucru grozav. Dar e posibil ca, odată ce devii cu adevărat bun la ceva, să pierzi capacitatea de a vedea acel ceva din perspectiva unui neexpert. E ceea ce se numește „blestemul expertizei”. Pentru a scăpa de acest blestem, e important ca, după ce stăpânești foarte bine un cumul de abilități, să rămâi cu ceea ce se numește ”Mintea de student” sau ”Mintea începătorului”. E acea atitudine de deschidere, nerăbdare și lipsă de prejudecăți când studiezi o materie, chiar la nivel avansat. La fel cum ar face un începător. Altfel, poți deveni un expert plictisor Cunosc oameni care au devenit experți în aria în care practică și care, de foarte mulți ani nu și-au schimbat discursul, felul în care fac lucrurile ori maniera de abordare a oamenilor. Uită că expertiza acumulată nu înseamnă că au întotdeauna dreptate. Când cineva cu experiență susține orbește un status quo și nu reușește să se implice într-o căutare spre mai bine, nu arată expertiză, ci că este doar un om. Anii de practică și miile de ore de antrenament au sens doar atunci când munca ta este pentru cineva sau ceva dincolo de tine. Căci ceea ce faci nu mai e despre tine, ci despre ceilalți. Ai construit o bibliotecă internă de cunoștințe și abilități pe care o folosești să-i ajuți pe ceilalți. Experții fac parte din ecuație Dacă ne uităm cu mult în trecut, expertiza nu era cu adevărat un factor important. Dacă am fi crescut într-o comunitate de vânători-culegători, toți am fi fost destul de buni la aprinderea focului, la construirea unei colibe, la vânătoare sau la gătit. Dar, pe măsură ce oamenii au început să construiască lucruri mai complexe, au apărut expertiza și experții. În toate domeniile pe care le prețuim, există oameni cu expertiză dovedită. Oameni care pot înțelege profund domeniul și pot produce rezultate testabile și măsurabile. Și e destul de ușor să-i separi pe cei știu să navigheze sau să construiască o barcă. Care au experiență și expertiză câștigate cu greu, de cei care doar pretind asta. Căci fie barca ajunge în port, fie nu ajunge. Iar expertiza se câștigă. Oricum ar arăta propria ta călătorie, cred că dorința pe care o ai pentru a crește și a progresa e lăudabilă. Pentru că munca e colosală. Dar amintește-ți să nu-ți pierzi curiozitatea și pasiunea pentru lucrurile care te-au făcut să vrei să devii expert.
Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu ediția 2022
Seară magică la Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu, ediția 2022! Ca brandambassador Brâncoveanu Vinars a fost o mare onoare să fiu parte din acest eveniment unic. Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu, unul dintre cele mai mari evenimente culturale din România, a avut loc la Ateneul Român și a reunit peste 600 de oameni. Este organizată în fiecare an de Fundatia Alexandrion încă din 2014 și premiază personalități care, prin activitatea lor, își pun amprenta incontestabilă asupra culturii românești. Cum să înțelegem succesul Am observat, de-a lungul vieții, că sunt oameni care caută momentul miracol – momentul în care se întâmplă succesul. Sunt atrași de acest moment, pentru că vor să afle secretul. Ingredientul esență al retetei. Ideea e că nu există nici un moment minune. Pentru că, dacă vrem să înțelegem succesul, nu ne putem concentra doar pe ce e vizibil. Rezultatele sunt, pur și simplu, încă un pas într-un lung șir de pași care au condus la acel moment. Natura oferă un exemplu grozav cu bambusul, care are nevoie de până la 5 ani să-și dezvolte rădăcinile. Pentru observatorul din exterior, în 5 ani nu a fost niciun progres vizibil. Între timp, bambusul crește în adâncime și stochează energie. Apoi, dintr-o dată, începe să crească. Ani de acumulări duc la o creștere exponențială, ajungând uneori la zeci de metri în câteva săptămâni. Așa se întâmplă și cu rezultatele. La început încet și apoi deodată. O idee principală se desprinde: Nu toate progresele sunt vizibile. Important e să nu renunțăm când nu le vedem, căci implicarea zilnică face parte din proces. A face constant bine lucrurile duce la performanță. Și asta ne transmit – atât Fundatia Alexandrion, care face posibil, din 2014, acest eveniment, cât și personalitățile premiate în cadrul Galei: responsabilitatea de a nu renunța și smerenia de a învăța. Încrederea și curajul sunt elementele esențiale ale succesului iar când celebrezi realizările cuiva, se întâmplă 2 lucruri: În primul rând, primește un impuls pentru a-și continua munca. În al doilea rând, recunoașterea se revarsă asupra altor oameni. E ca un efect de undă care se se amplifică. Laureații ediției din 2022 Gigi Căciuleanu – teatru (premiul pentru opera „Omnia” și spectacolele antologice din stagiunea 2021-2022) Dumitru Radu Popescu – literatură (premiul pentru volumul „O sută și una de poezii”) Dragoș Sebastian Becheru – istorie (premiul pentru lucrarea „România și problema petrolului 1969 – 1981”) Arh. Cristina Olga Gociman – arhitectură (premiul pentru lucrarea „Consolidare, restaurare, restituire Castelul Ion Oteteleșanu”) Anghel Gheorghe – arte plastice (premiul pentru cariera de excepție) Ruxandra Donose – muzică (premiul pentru cariera de excepție) Dan Pița – film (premiul pentru cariera de excepție) O seară minunată, în care am aplaudat curajul, noblețea, pasiunea, excelența și oamenii uimitori, care nu au renunțat în a găsi răspunsuri în știință, artă, cultură și care dăruiesc cu generozitate din ceea ce știu și, mai ales, din ceea ce sunt.
Epuizarea este un subiect tabu în organizații
Epuizarea este un subiect tabu în organizații. O analiză a Harvard Business Review arată că fenomenul burnout este în creștere. Iar căutările Google pentru expresia ”simptome de epuizare” au atins în Mai 2022 un maxim istoric. În plus, pe măsură ce navigăm în al 3-lea an de la începutul pandemiei și ne îndreptăm spre vremuri economice incerte, provocările sunt tot mai numeroase. Starea de epuizare provine dintr-o nepotrivire între angajat și locul de muncă – o problemă care reflectă cultura organizațională și nu persoana în sine. Cele 6 cauze ale epuizării Autorii studiului au identificat 6 cauze ale epuizării, de la care managerii pot porni pentru a iniția un dialog cu echipele lor. Volumul de muncă nesustenabil Lipsa de control percepută Recompense insuficiente pentru efortul depus Lipsa unei comunități de sprijin Lipsa de corectitudine în cadrul companiei Abilități nepotrivite rolului Cu toate acestea, înainte ca organizațiile să abordeze fenomenul burnout, e important să creeze contextul necesar soluțiilor constructive. De prea multe ori, epuizarea e percepută ca un stigmat al slăbiciunii și asta-i face pe oameni reticenți în a o recunoaște. Așadar, primul pas în a avea angajați care să aibă o stare de bine la locul de muncă este o cultură în care oamenii să se simtă suficient de în siguranță pentru a-și asuma riscuri și a-și împărtăși problemele, fără teama că sunt pedepsiți. Am abordat toate aceste teme în cadrul proiectului Plus de Conversație susținut de Sodexo România și a fost o mare bucurie să moderez conversații valoroase cu 3 specialiști în domeniile lor. Cu Mihaela Bilic – psihonutriționist, am vorbit despre alimentația emoțională. Link aici Cu Sorin Faur – fondator Academia de HR am vorbit despre Stress management. Link aici Iar cu Dragos Iliescu – specialist în psihologie organizațională și măsurare psihologică, despre Wellbeing organizațional. Link aici Conversațiile sunt actuale iar temele merită dezbătute.
Cele 3 dimensiuni ale valorii
Mi-am petrecut întreaga carieră (ca jurnalist TV, trainer, antreprenor, profesor, acum și brand ambasador Vinars Brâncoveanu) concentrându-mă pe cum să ajungă la public mesajele pe care vreau să le transmit. Iar una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat din experiența cu echipele sau cu cei pe care îi antrenez 1×1 (inclusiv în antrenamentul cu mine însămi), e foarte prețioasă. Aceea că majoritatea ideilor bune sunt cele în conexiune cu progresul pe care oamenii doresc să-l facă. Chiar și atunci când nu pot spune exact ce vor să obțină. Iar treaba mea a fost (și este) să reformulez procesul de învățare și apoi să-i ajut să meargă mai departe. Într-un mod mai eficient și mai diferențiat decât credeau. Căci atunci când oamenii caută să îmbunătățească ceva în viața lor, de obicei se gândesc la 3 dimensiuni specifice: funcțional, social și emoțional. Cele 3 Dimensiuni ale valorii Dimensiunea funcțională – se referă la realizarea unui lucru mai rapid sau mai bine Componenta socială – este modul în care achiziția unui produs / serviciu ne face să arătăm în ochii celorlalți Dimensiunea emoțională – e despre modul în care ne simțim și ne vedem pe noi înșine când facem o anumită achiziție Oamenii cumpără un produs sau un serviciu pentru a le servi în toate cele 3 dimensiuni. De ce oamenii vor să fie comunicatori mai buni? Dau un exemplu, care îmi este cel mai apropiat: de ce oamenii își doresc să fie comunicatori mai buni (ca manageri, lideri, traineri în companii, la evenimente, în întâlniri de afaceri sau în viața de zi cu zi): Din punct de vedere funcțional, îi va ajuta să progreseze – în tot ce implică evoluția: un job mai bun, conexiuni, înțelegerea comportamentelor celorlalți și a propriului comportament Din punct de vedere social, transmit celorlalți că sunt buni comunicatori Cât privește valoarea emoțională, o mai bună înțelege a Comunicării îi dă celui care o stăpânește un sentiment de realizare. Și, mai important, își securizează viitorul. Sentimentul de securitate e foarte apreciat – mai ales în vremuri de incertitudine și contracție economică Oamenii vor valoare. Iar aceste 3 dimensiuni ale valorii se aplică la orice. De la achizițiile mari până la cele mici (cum ar fi un pachet de gumă de mestecat). Ele trebuie înțelese pentru a crea produse și servicii atrăgătoare și de durată. Pare ușor, dar nu e. Pașii în a structura cele 3 dimensiuni ale valorii David Schonthal (Clinical Professor of Innovation & Entrepreneurship) a explicat CUM. Primul pas – concentrează-te pe trecut, nu pe viitor Căci e tentant să întrebi oamenii despre viitor – ce vor să facă sau ce ar face. Doar că e aproape imposibil să-ți spună cu certitudine ce vor face peste o lună. Însă pot spune cu exactitate ce au făcut acum o lună. Ce produse și servicii au achiziționat pentru a face progresul pe care îl doreau. Îți pot spune cum au luat acele decizii, care au fost momentele dificile sau ce i-a făcut să treacă peste obstacole. Întrebările corecte îți oferă indicii cheie despre soluțiile potrivite. Sapă în adâncime Du-te adânc. Află „De ce-ul” din spatele poveștilor și a răspunsurilor lor. Adevărata valoare socială și emoțională pe care oamenii o caută nu constă în ce aleg să facă (sau să nu facă), ci în motivul pentru care o fac. Cheia e să despachetezi răspunsurile lor, ca să ajungi la sensul de bază din spatele răspunsului. Redu obstacolele Oamenii vor prefera întotdeauna în fața necunoscutului ce le este familiar. Pe măsură ce creezi noi oferte, asigură-te că reduci și obstacolele funcționale, sociale și emoționale din calea adoptării acestora. În concluzie, secretul este să te concentrezi mai mult pe progresul pe care oamenii încearcă să-l obțină decât pe produsul / serviciul care îi duce acolo. Clienții nu-ți pot spune întotdeauna ce vor, dar cu siguranță știu ce speră să obțină. Și e mult mai ușor să-i susținem când acordăm atenție valorii funcționale, sociale și emoționale a ceea ce oferim, când înțelegem „De ce-ul” din spatele a „Ce” și reducem piedicile care stau în calea adoptării. Henry Ford a spus odată: Dacă aș fi întrebat clienții ce vor, mi-ar fi spus: Un cal mai rapid. Era ideea că majoritatea oamenilor nu pot articula ce tip de produs sau serviciu doresc sau să transmită tipul specific de progres pe care îl vor în viața lor. La începutul secolului XX, cei mai mulți nu și-ar fi putut imagina un vehicul motorizat care să înlocuiască caleștile trase de cai. Dar știau cu siguranță că vor să ajungă mai repede de acasă la job.
Obținerea și menținerea motivației
În primii ani ai secolului trecut, Hanoi avea o problemă cu șobolanii care se înmulțiseră foarte mult. Pentru a o rezolva, guvernul colonial francez a găsit soluția: oferea bani celor care aduceau o coadă de șobolan. Desi mii de cozi au fost licitate, populația de șobolani din Hanoi nu s-a micșorat. În schimb, șobolani fără coadă mișunau pe străzi și au fost descoperite și mai multe colonii de șobolani. Căci, ca să câștigi bani din vânzarea cozilor de șobolani, ai nevoie de mai mulți șobolani, care cresc și mai mulți șobolani. Morala poveștii: ai grijă cum motivezi (și te motivezi) și ce comportamente recompensezi. Motivația are mai multe fațete De exemplu, rolul pe care progresul îl joacă în motivație. Ești mai motivat dacă te concentrezi pe cât de departe ai călătorit spre un obiectiv sau dacă îți antrenezi atenția pe drumul pe care îl mai ai de parcurs? Răspunsul nu e atât de simplu, căci … depinde. Depinde pe ce te concentrezi – ești o persoană care vede paharul pe jumătate gol sau pe jumătate plin? Depinde ce te inspiră să mergi mai departe: totul sau nimic ori beneficiile pe care le obții pe măsură ce înaintezi? Depinde ce te motivează: călătoria în sine sau cât de aproape ești de scopul propus? Răspunsurile la aceste întrebări îți arată cum să-ți folosești progresul ca forță motivațională. Un alt exemplu: feedback-ul negativ. În unele cazuri, poate fi esențial pentru creștere dar are și tendința de a ne submina motivația și capacitatea de a învăța. Psihologul Martin Seligman descrie fenomenul ca „neputința învățată” în cadrul experimentelor sale, în care câinii și oamenii care nu puteau evita pedeapsa într-o situație nici măcar nu încercau să o evite într-o altă situație în care puteau. Așadar, efectul a feedback-ului negativ asupra atingerii obiectivului e determinat de implicarea și de expertiza (sau experiența) beneficiarului: cu cât o persoană e mai determinată să atingă un obiectiv și cu cât e mai încrezătoare că îl poate atinge, cu atât îi este mai ușor să tolereze și să învețe din feedback-ul negativ. Motivația nu e constantă Am mai observat ceva în antrenamentul echipelor: Pentru cei mai mulți, entuziasmul e mare la începutul și la sfârșitul urmăririi obiectivului din programele de training. Dar la mijlocul cursului, unii își mai pierd din motivație. Pentru a gestiona mai bine mijlocul, îi ghidez să-și stabilească sub-obiective și repere pentru a marca un nou început. Poți folosi și tu aceste tactici pentru a-ți motiva echipa. Nu în ultimul rând, motivația depinde și de felul în care creierul procesează oboseala. Dar despre asta, într-o altă postare. Motivația e fragilă, personală și depinde de obiceiurile comportamentale, care sunt parte din felul în care comunicăm. Uneori, e o minune că reușim să ne motivăm pe noi înșine, ca să nu mai vorbim de cei pe care-i coordonăm.
Renunț mâine, dar nu azi
De câte ori ai vrut să renunți azi, pentru că ți-a fost greu. Sau pentru că nu ai avut chef? Și de câte ori ai tras de tine și ți-ai spus că renunți mâine, dar nu azi? Și n-ai renunțat nici a doua zi? La începutul fiecărui training, după ce setez așteptările și înainte de a începe pregătirea, le povestesc cursanților o întâmplare sau le spun o parabolă, pentru a-i motiva și mai mult. Uneori, le vorbesc despre o abilitate practică ce cred că merită a fi deprinsă. Aceea de a învăța să facem ce este important, chiar și atunci când nu suntem în formă. Sau când nu avem chef. Oricine poate face când e ușor, ideea e să nu renunțăm când simțim că suntem la capătul puterilor. Sau când nu mai suntem motivați. Muhammad Ali a fost întrebat câte ridicări face când se antrenează pentru un meci. Răspunsul lui: „Încep să număr doar când simt durere. Doar atunci încep să număr, pentru că din acel moment contează cu adevărat. Și-mi spun că, dacă vreau să renunț, voi face asta mâine, dar nu azi.” Și așa le spun și eu celor din sală: Dacă vreunul dintre voi vrea cu adevărat să renunțe la curs, poate să renunțe mâine, dar nu azi. Nimeni nu a renunțat a doua zi. Niciodată. Pentru lucrurile care contează cu adevărat, trebuie să fii consecvent. Iar dacă vrei să fii consecvent, ai nevoie de strategii care să te ajute să mergi mai departe atunci când lucrurile sunt greu de făcut. Sau se complică. Cheia pentru a face ceva ce știi că ar trebui să faci atunci când nu ești în formă, e să-ți spui că poți renunța mâine, dar nu azi. Și să te ții de cuvânt.