Inteligența Practică – Studiu de caz: Oppenheimer
Că să înțelegem și mai bine Inteligența Practică – ce este și cum se formează – să pornim de la Oppenheimer. Filmul e puțin romanțat dar detaliile despre viața lui sunt în cartea biografică scrisă de Kai Bird și Martin Sherwin. L-am ales ca studiu de caz pe Oppenheimer pentru că avea o dezvoltată Inteligență Practică. Robert Oppenheimer – Copilăria S-a născut într-o familie înstărită și a crescut într-unul dintre cele mai renumite cartiere din Manhattan. Copilăria sa a reprezentat expresia a ceea ce se numește ”cultivare concentrată” – adică a fost expus multor experiențe. A fost un copil înzestrat iar părinții și profesorii l-au considerat geniu. S-a confruntat cu depresia toată viața. În week-enduri, familia sa obișnuia să meargă în provincie, într-un Packard (mașină americană de lux) cu șofer personal. Verile și le petrecea la bunicul său, în Europa. A urmat cursurile Ethical Culture Fieldston School din Central Park West – probabil cea mai progresivă școală pe atunci unde, scriu biografii săi, elevii erau îndoctrinați cu ideea că sunt pregătiți să reformeze lumea. Când profesoara lui de mate a observat că devenise apatic la ore, i-a recomandat să urmeze studii paralele. Unul dintre profesorii săi își amintește că ”Fiecare idee nouă era pentru el de o frumusețe desăvârșită”. În clasa a 3-a făcea experimente de laborator iar până într-a 5-a deja studia fizica și chimia. La 9 ani i-a spus unui văr al său: ”Pune-mi o întrebare în latină și eu o să-ți răspund în greacă”. Speaker la 12 ani În copilărie, cea mai mare pasiune a sa era să adune roci. La 12 ani a început să corespondeze cu geologi cărora le povestea despre formațiuni geologice descoperite de el în Central Park. Aceștia au fost atât de impresionați, încât l-au invitat să țină un discurs la Congresul lor anual. Geologi renumiți din public au izbucnit în râs când au văzut o mogâldeață cu păr negru care abia ajungea la pupitru. Timid și stângaci, Robert a reușit să citească discursul scris pe-o foaie și a primit, la final, un ropot de aplauze din partea audienței. Acesta a fost un alt pas în câștigarea încrederii în sine. Viața de student A studiat la Harvard apoi la Cambridge pentru doctoratul în fizică. Avea un dar pentru fizica teoretică dar ura din tot sufletul fizica experimentală. Îndrumătorul său, Patrick Blackett (care a câștigat premiul Nobel în 1948) stăruia să se aplece spre detaliu – definiția fizicii experimentale, iar conflictul pe care îl avea cu profesorul său i-a accentuat depresia. Oppenheimer a pus mâna pe câteva substanțe chimice din laborator și a încercat să-l otrăvească. Din fericire, acesta a descoperit lipsa substanțelor și a prezentat cazul conducerii universității. Robert a fost reținut apoi eliberat provizoriu, cu condiția să urmeze ședințe regulate de terapie cu un renumit psihiatru din Londra. La 20 de ani distanță, Oppenheimer e numit director științific al Manhattan Project. Avea 38 de ani pe-atunci și era inferior din toate punctele de vedere viitorilor subalterni. Am detaliat această parte a vieții sale într-un alt articol. Ce este Inteligența Practică? Așadar, Oppenheimer avea o dezvoltată Inteligență Practică – care presupune: să știi CE să spui și CUI, CÂND să spui și să știi CUM să spui pentru a obține efectul maxim. Cu alte cuvinte, să știi cum să faci ceva fără a trebui neapărat să știi de ce știi sau să poți explica. E ceva practic în sine – nu cunoaștere. Cunoașterea e cea care ne ajută să privim obiectiv lucrurile și să ajungem la un rezultat. Cu Inteligența Practică nu ne naștem, o dobândim pe parcurs ajutați de mediul în care creștem și de experiențele la care suntem expuși încă din copilărie. Toate acestea sunt factori determinanți ai evoluției noastre. Inteligența practică nu implică și abilitățile analitice măsurate de IQ. Dar nu strică să le avem. Iar Oppenheimer le avea pe ambele, la nivel ridicat. De unde vine Inteligența Practică? Sau flerul? E o serie de aptitudini ce trebuie prinse pe parcurs. Specialiștii spun că locul unde începem să le deprindem e familia, datorită părinților prezenți constant în segmentul de timp liber al copiilor. Le ghidează fiecare pas și sunt interesați cum relaționează cu ceilalți: profesori, antrenori, medici, prieteni, etc. Părinți care încearcă să înțeleagă problemele copiilor și să ajungă, împreună, la o rezolvare a acestora. Părinți care își încurajează copiii să fie comunicativi, deschiși și să adreseze întrebări persoanelor competente (de ex., unui medic, la un control medical). Cu alte cuvinte, părinți care nu se simt intimidați de o autoritate, care nu adoptă o atitudine pasivă sau umilă față de aceasta. E ceea ce se numește ”Cultivare concertată”. E încurajarea și evaluarea talentelor, opiniilor și aptitudinilor unui copil. Desigur, pentru a putea pune valorifica talentele copilului sau a-l ajuta să se dezvolte complex, ai nevoie de o situație materială stabilă. Cu alte cuvinte, de bani. Altfel, funcționează strategia de ”atingere a dezvoltării naturale”. Studiile arată că cei care se maturizează și reușesc prin ”propriile forțe” – deși și aici e mult de discutat – sunt mai puțin plângăreți, mai creativi în valorificarea timpului și cu un spirit independent mai bine conturat. Însă în termeni practici, ”Cultivarea concentrată” prezintă avantaje considerabile. Copilul cu un program încărcat (face sport la un club, citește, călătorește, cântă la un instrument, etc.) are parte constant de o gamă largă de experiențe. Învață ce înseamnă spiritul de echipă și cum să se adapteze la diverse situații. Învață cum să se comporte în societate, să ia cuvântul doar atunci când e cazul și la obiect, să nu-i fie teamă să comunice într-un cadru instituțional. Să nu se simtă stingher sau intimidat. Ci deschis la schimbul de informații și capabil să-și argumenteze punctul de vedere. Toate acestea nu se moștenesc precum culoarea ochilor. E un avantaj dobândit pe parcursul vieții, iar primii care își încurajează copiii să acționeze astfel sunt părinții. Și asta e o atitudine inseparabilă reușitei în lumea modernă.
Robert Oppenheimer și Inteligența Practică
Am văzut filmul Oppenheimer. Înainte de a vedea filmul, i-am citit și biografia, scrisă de Kai Bird și Martin Sherwin. Și o voi mai reciti, într-o zi. Mi-a plăcut filmul? Fără dubiu. Și îl recomand. Pe lângă toată povestea cu bomba atomică, pe mine m-a interesat și Inteligența Practică pe care și-a pus-o în valoare. Din film nu reiese prea mult, dar am studiat acest tip de inteligență și am citit cărți bine documentate în care Oppenheimer era studiu de caz. Excepționalii de Malcom Gladwell e una dintre ele. Robert Oppenheimer și Inteligența Practică Așadar, Oppenheimer avea o dezvoltată Inteligență Practică – care presupune: să știi CE să spui și CUI, CÂND să spui și să știi CUM să spui pentru a obține efectul maxim. Cu alte cuvinte, să știi cum să faci ceva fără a trebui neapărat să știi de ce știi sau să poți explica. E ceva practic în sine – nu cunoaștere. Cunoașterea e cea care ne ajută să privim obiectiv lucrurile și să ajungem la un rezultat. Cu Inteligența Practică nu ne naștem, o dobândim pe parcurs ajutați de mediul în care creștem și de experiențele la care suntem expuși încă din copilărie. Toate acestea sunt factori determinanți ai evoluției noastre. Inteligența practică nu implică și abilitățile analitice măsurate de IQ. Dar nu strică să le avem. Iar Oppenheimer le avea pe ambele, la nivel ridicat. Robert Oppenheimer Dacă ar fi să-i rezumăm viața, de mic a fost considerat geniu, s-a luptat cu depresia, a încercat să-și otrăvească îndrumătorul de doctorat, era fermecător și avea o foarte dezvoltată Inteligență Practică, amplificată în timp. Desigur, el e cel care a condus industria americană în efortul de a construi bomba atomică, în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dar descrierea ar fi prea simplă. Robert Oppenheimer s-a născut într-o familie înstărită. Fiul unui artist (mama) și al unui designer vestimentar, a crescut într-unul dintre cele mai renumite cartiere din Manhattan. Copilăria sa a reprezentat expresia a ceea ce se numește ”cultivare concentrată” – adică a fost expus multor experiențe. A fost un copil înzestrat iar părinții și profesorii l-au considerat geniu. În week-enduri, familia sa obișnuia să meargă în provincie, într-un Packard (mașină americană de lux) cu șofer personal. Verile și le petrecea la bunicul său, în Europa. Evoluția A urmat cursurile Ethical Culture Fieldston School din Central Park West – probabil cea mai progresivă școală pe atunci unde, scriu biografii săi, elevii erau îndoctrinați cu ideea că sunt pregătiți să reformeze lumea. Când profesoara lui de mate a observat că devenise apatic la ore, i-a recomandat să urmeze studii paralele. Unul dintre profesorii săi își amintește că ”Fiecare idee nouă era pentru el de o frumusețe desăvârșită”. În clasa a 3-a făcea experimente de laborator iar până într-a 5-a deja studia fizica și chimia. La 9 ani i-a spus unui văr al său: ”Pune-mi o întrebare în latină și eu o să-ți răspund în greacă”. În copilărie, cea mai mare pasiune a sa era să adune roci. La 12 ani a început să corespondeze cu geologi cărora le povestea despre formațiuni geologice descoperite de el în Central Park. Aceștia au fost atât de impresionați, încât l-au invitat să țină un discurs la Congresul lor anual. Geologi renumiți din public au izbucnit în râs când au văzut o mogâldeață cu păr negru care abia ajungea la pupitru. Timid și stângaci, Robert a reușit să citească discursul scris pe-o foaie și a primit, la final, un ropot de aplauze din partea audienței. Acesta a fost un alt pas în câștigarea încrederii în sine. A vrut să-și omoare profesorul A studiat la Harvard apoi la Cambridge pentru doctoratul în fizică. Avea un dar pentru fizica teoretică dar ura din tot sufletul fizica experimentală. Îndrumătorul său, Patrick Blackett (care a câștigat premiul Nobel în 1948) stăruia să se aplece spre detaliu – definiția fizicii experimentale, iar conflictul pe care îl avea cu profesorul său i-a accentuat depresia. Oppenheimer a pus mâna pe câteva substanțe chimice din laborator și a încercat să-l otrăvească. Din fericire, acesta a descoperit lipsa substanțelor și a prezentat cazul conducerii universității. Robert a fost reținut apoi eliberat provizoriu, cu condiția să urmeze ședințe regulate de terapie cu un renumit psihiatru din Londra. Manhattan Project La 20 de ani distanță, Oppenheimer e numit director științific al Manhattan Project. A fost ales de cel care răspundea de proiect – generalul Leslie Groves, care a bătut țara să găsească omul potrivit pentru a-i încredința sarcina construirii bombei atomice. Nu părea alesul. Avea 38 de ani pe-atunci și era inferior din toate punctele de vedere viitorilor subalterni. În primul rând, era teoretician – iar treaba cu bomba atomică presupunea experimentatori și ingineri. Înclinațiile sale politice erau evazive – avea mulți prieteni comuniști. Și nu avea niciun dram de experiență în administrație. Unul dintre prietenii săi îl descrie astfel: ”Umbla în pantofi tociți și purta o pălărie ciudată pe cap și, ce e mai important, nu știa nimic despre echipamente”. Un alt om de știință de la Berkley îl descrie mai succint: ”Nu era în stare nici măcar să vândă hamburgeri la tejghea”. Dacă adăugăm și faptul că a încercat să-și omoare profesorul – avem tabloul celui care se înhămase la unul dintre cele mai importante proiecte ale sec. XX. Cum a reușit? Datorită Inteligenței sale Practice (dublată de geniul său și de educația academică) toată lumea a ajuns să vadă lucrurile prin ochii săi. Oppenheimer a înțeles că Groves recruta oameni pentru Manhattan Project și și-a concentrat asupra lui tot farmecul și inteligența. Comportamentul său era un adevărat spectacol. Groves era realmente îndrăgostit de el și îl considera un geniu. Un adevărat geniu. De aceea i-a aprobat ideea de a construi un laborator central unde ”Să găsim soluții pentru problemele chimice, metalurgice, tehnice și tactice, ce au fost ocolite până acum”. Iar urmarea o știți. Inteligența Practică De unde vine Inteligența Practică? Sau flerul? E o serie de aptitudini ce trebuie prinse pe parcurs. Specialiștii spun că locul unde
Cum să te pui în valoare?
Hai să vorbim despre tine la un pahar de Vinars Brâncoveanu. Vom savura X.O, maturat minim 7 ani în butoaie de stejar. Ai privit vreodată cu atenție sticla? Numele brandului e scris cu majuscule în culoarea aurului – semn al puterii și statutului. Pe banda aurie e stema familiei Brâncoveanu – ce transmite autenticitate. Stilul arhitectural brâncovenesc e ilustrat prin tradiționala arcadă iar semnătura lui Brâncoveanu în relief, pentru a-ți oferi o experiență senzorială. Ce mai faci? Ești bine? De câte ori ai lăsat munca să vorbească despre tine și, din timiditate, reținere ori pentru că așa ai crezut că-i bine, nu ți-ai asumat creditul pentru ideile tale? Poate impulsul a fost admirabil, dar inutil. Căci modestia, în acest caz, e bună doar pentru călugărițe. Să știi că poți spune celorlalți ce lucruri grozave faci, fără a spune: „Uite ce-am făcut eu!” De exemplu, poți spune: „Iată încă un proiect de care mă simt mândru! Am învățat multe cât timp am lucrat la el.” Sau, poți acorda credit subordonaților tăi și să pui în valoare și rolul pe care l-ai avut: „Echipa pe care o coordonez lucrează la acest proiect și am conturat acest plan pentru a face XYZ”. Așadar, incluzi echipa dar spui și că ai fost strateg. Și ar mai fi modalități prin care să spui lucrurile bune pe care le faci, într-un mod care nu sună a laudă. E important să te simți confortabil să-ți iei creditele atunci când meriți. Cu alte cuvinte, să-ți dezvolți reputația de rezolvator de probleme. Companiile au probleme. Șefii au probleme. Oamenii au probleme. Dacă tu le poți rezolva, de ce nu ai pune în valoare acest lucru? Căci dacă nu tu, atunci cine? Acum, să savurăm în continuare Brâncoveanu! A la votre!
Ce vrei să schimbi în viața ta?
Hai să vorbim despre tine la un pahar de Brâncoveanu Vinars! Este V.S.O.P – învechit 5 ani în butoaie de stejar. Așa a dobândit culoarea chihlimbarului cu nuanțe aurii, ca și parfumul delicat, vanilat care se îmbină cu note de fructe confiate și migdale. Ce mai faci? Ești bine? Unde ești în vacanță? Ori unde te vei duce? Nu-i așa că vrei să fii, măcar puțin, fericit? Fericirea e profund dorită – doar că, în timp, am învățat cât de provocatoare poate fi. Se întâmplă ceva magic când suntem în vacanță. Dintr-o dată, lângă piscină, la malul mării sau la munte, s-ar putea să nu avem altceva de făcut decât să ne eliberăm de griji. Și asta poate fi o provocare, căci nu se întâmplă deodată. Iar perspectiva poate fi alarmantă. Căci suntem ființe umane – creaturi pentru care liniștea nu e o stare nativă. Ce spui dacă ai râde pe seama provocărilor relaxării? Și să vezi călătoria nu ca pe o evadare din grijile cotidiene, ci ca pe o oportunitate să reflectezi asupra lor dintr-o altă perspectivă. Fă-ți timp să scanezi noul tău mediu pentru a găsi indicii despre ce ar putea lipsi din viața ta de acasă – și despre schimbările pe care le-ai putea face la întoarcere. Și acum, să savurăm în continuare Brâncoveanu. A la votre!
Cum să devii mai mult decât ”interesant”
Hai să vorbim despre tine la un pahar de Vinars Brâncoveanu! Am ales X.O pentru întâlnirea noastră. Literele alfabetului îți arată, ca și la cognac, gradul de învechire (maturare) în butoaie de stejar. Când citești X.O (Extra Old) pe o sticlă, vei ști că licoarea zeilor a stat peste 7 ani în butoaie de stejar. A fost ca o călătorie pe care a făcut-o, la fel ca și tine, timp în care s-a transformat. De aceea, la finalul acestei perioade, aromele sunt mai complexe iar culoarea mai profundă – chihlimbar cu nuanțe de mahon. Are miros lemnos de coajă de portocală și arome de nucă de cocos și vanilie. Cine ești tu? Poate mulți ani, fără să-ți dai seama, prioritatea ta copleșitoare a fost să nu greșești. Dacă alții au spus o glumă, ai râs. Dacă cineva a împărtășit o opinie, ai dat din cap în acord. S-ar putea – cu noroc – să fi fost numit(ă) o persoană drăguță. Când de fapt, tu doar ai vrut să te potrivești cu ceilalți. Și fără măcar să-ți fi dat seama – ai funcționat sub presupunerea că ce spui nu lasă nicio amprentă în mintea celorlați. Poate nici nu ți-a trecut prin minte să spui ce gânduri te înconjoară: că ai un hobby mai neobișnuit, că îți place să mergi descuț prin ploaie. Că petreci timp noaptea pe FB căutând ce mai face o fostă iubire. Că șeful e un impostor. Că ai vrea ca un coleg să eșueze. Că visezi cu ochii deschiși la o aventură cu cineva. Că ți-ar plăcea să lucrezi în altă parte. Că te bântuie de câteva nopți un coșmar … Și de aici, totul începe să devină interesant. Căci, chiar dacă ai gânduri care nu se regăsesc în manualele de etichetă, ele sunt vii. Nu trebuie să faci multe pentru a da unui copil impresia că nu e dorit. Că bătăliile lui sunt plictisitoare. Că trebuie să tacă și să se comporte cum trebuie și că esența lui e inacceptabilă și respingătoare. Din acel loc melancolic numit copilărie, e un pas mic către o maturitate în care orice ce ne iese pe gură e neinteresant. Ce simți, de fapt? Nu te încurajez să renunți total la precauții. Dar ce spui dacă, în loc de: „Ce ar trebui să spun?” – te-ai întreba: „Ce simt, de fapt?” Toți își doresc să povestească, fără a fi judecați, cele mai intime gânduri. Unele poate sunt caraghioase, dar râsetele și căldura care se naște din verbalizarea lor sunt explozii de ușurare. Și așa ne vom simți puțin constrânși în ce privește dorul, disperarea, durerea, bucuriile și speranțele. Și vei vedea cum îți lași amprenta în ceilalți, nu atât pentru că ai fi „interesant”, ci pentru că momentele alea vor deveni acte supreme de generozitate. Căci aceasta e devărata generozitate într-o relație: fără ca celălalt să înțeleagă neapărat de ce – îl faci să se simtă mai bine cu el însuși. Și acum, să savurăm în continuare Brâncoveanu. A la votre!
Nu simt durerea ta. Lacunele empatiei
Empatia are o dinamică complicată. Ești într-o situație dificilă. Povestești cum te simți cuiva care a trecut printr-o situație similară. Te aștepți să te asculte, să te înțeleagă, să fie empatic. ”Pentru că a fost acolo” și știe cum e. De exemplu, la job ai un șef dificil, colegi și mai dificili – nu te simți bine și ai pleca, dar n-ai încă soluții. Sau ai multe pe cap, ești epuizat și simți că cedezi. Ori treci printr-un divorț dificil și te simți copleșit(ă). Sau ești mamă singură, ți-e greu, simți că ești la pământ. Sunt doar câteva exemple din viață. Ei bine, spui povestea ta cuiva care a trecut printr-o situație similară, ai încredere, te destăinui și aștepți înțelegere și empatie. Poate și sfaturi. La urma urmei, a fost în locul tău. Gândire bună, nu? Ei bine, se pare că este exact persoana la care să NU apelezi pentru compasiune. Am citit o amplă cercetare realizată de Kellog School of Management, care arată că oamenii care au trecut printr-o dificultate și au reușit să se desprindă, au mai puțină înțelegere față de cineva care se luptă cu aceleași probleme – în comparație cu cei care nu au experimentat acea situație. Și totuși, avem tendința de a presupune exact contrariul. Empatia are o dinamică complicată. Iar intuiția noastră, în acest caz, poate fi incorectă. Lacunele Empatiei Cercetarea explorează „lacunele empatiei”. Aceste lacune se referă la dificultatea sau refuzul oamenilor în a-și aminti suferința emoțională, odată ce experiența s-a încheiat. Într-un experiment, voluntarilor li s-a propus să înoate, iarna, într-o apă foarte rece. Au fost împărțiți în două grupuri – unii au completat un chestionar înainte de a înota, alții după o săptămână. Participanții din ambele grupuri au citit despre un bărbat pe nume Pat, care, la fel ca ei, a hotărât să înoate într-o apă înghețată. Însă în ultima clipă, Pat a refuzat să intre-n apă. Participanții au descris apoi nivelul lor de compasiune față de Pat. Cei care au completat chestionarul după experiență au fost mai puțin înțelegători, în comparație cu voluntarii care au completat chestionarul înainte de a plonja în apă. Un alt studiu a analizat compasiunea în contextul șomajului. Peste 200 de persoane care s-au înscris online pentru a participa la cercetare au citit povestea unui bărbat care nu-și găsea de lucru și începe să vândă droguri. Participanții au descris apoi nivelul de compasiune pe care l-au simțit față de bărbat. Cei care fuseseră anterior șomeri dar s-au angajat au fost mai puțin înțelegători decât cei care erau șomeri în prezent sau nu fuseseră niciodată. Un al treilea studiu a analizat ce simt oamenii care au fost agresați în trecut față de cineva care nu reușește să facă față bullying-ului. Rezultatele au fost similare. Empatie minimă din partea celor care au depășit momentele dificile. Concluzia cercetării este că înțelegerea sau compasiunea pot veni mai degrabă de la cineva care nu a trecut niciodată prin aceeași încercare sau care este blocat încă în acea situație. Atunci când îți pasă Explicația este că cei care au trecut prin momente dificile nu mai vor să le rememoreze, să mai simtă durerea pe care au trăit-o atunci. Sunt lucruri care nu pot fi predate. Empatia, Curiozitatea sau Motivația nu au nevoie de profesori. Ele se nasc în noi și, pe măsură ce le practicăm, devin abilități. Iar dacă îți pasă de cineva, „ieși din capul tău!” Întreabă-te cât de îndurerat e celălalt – nu cât de supărat sau speriat ai fost tu când erai în situația lui. Amintește-ți că, poate, nu te-ai bazat doar pe propria putere și ai fost ajutat să depășești acea perioadă. Și mai știu un lucru: oamenii au o dorință fantastică ca tu să nu cazi sau să nu ajungi în dificultatea pe care și ei au experimentat-o. Iar dacă au fost în situația ta și au depășit-o, te pot ajuta să NU ajungi acolo – înainte ca tu să cazi. Dar le e mai greu să rememoreze durerea prin care au trecut. După cum au bucuria să retrăiască sentimentul victoriei pe care au simțit-o când au reușit să se ridice. Oamenii vor să fie buni. Bine, nu toți, nu întotdeauna și nu foarte buni. Dar mulți vor ca tu să reușești. Vorbește cu oamenii potriviți înainte să cazi, înainte să fii la pământ, înainte să abandonezi!
Cu visurile-n faliment
Ai visuri pe care le-ai tot amânat și nu și-au găsit până acum loc în viața ta? Care, tocmai pentru că n-ai reușit să le dai viață, simți că te blochează? Că au devenit o sursă de stres? Porți greutatea visurilor tale neîmplinite? Ce-ai zice dacă ai renunța la ele pentru moment? În pandemie, când am înțeles că nu vom ieși prea curând din toată nebunia, îmi propusesem să scriu o carte despre ”Comunicare dintr-o altă perspectivă”. Am început-o dar nu am terminat-o nici până azi. Am avut multe traininguri online, la rândul meu am studiat și mi-am mai luat unele certificări care mi-au deschis alte perspective. Apoi am ieșit din pandemie și m-am dezvoltat și mai mult – și așa a trecut timpul. M-a urmărit visul ăsta până recent, când am hotărât să-l las deoparte. Voi scrie cartea într-o zi, poate și altele dar am acceptat că nu acum. Blocați în visuri Povestea mea nu e unică. Am întâlnit antreprenori a căror viață profesională e afectată greutatea visurilor încă neîmplinite. Ca și mine până ieri, rămân blocați într-un anumit vis. Devin deconectați de munca din prezent și se îndepărtează de ce le dă sens. De exemplu, Fondatorul care continuă să se agațe de o idee chiar dacă aceasta nu reușește să câștige tracțiune. În plus, își arde economiile și de îndatorează. Artistul înfometat, care refuză să accepte un job cu jumătate de normă, căci crede că succes înseamnă totul odată. CEO-ul care conduce compania de pe o stâncă și ignoră dovezile că viziunea sa e greșită. Fără îndoială, avem nevoie de speranțe și de visuri. Ele sunt vânt în vele și ne sprijină pe măsură ce mergem spre viitor. Dar unele se pot calcifica și transforma în fantome care ne bântuie. În loc să ne inspire, devin o sursă de durere, frustrare și stagnare. Iar când nu reușim să le dăm viață , ne simțim demotivați. În cazul meu, nu era nimic în neregulă să-mi doresc să scriu o carte. Ideile nu s-au pierdut. Oricum le-am inclus în cursuri, le spun la traininguri, le cuprind în articole sau postări – doar că nu am reușit să le pun laolaltă într-o carte. Și asta era o sursă de stres. Până azi. Cum știi dacă un vis te ajută sau te rănește? Gândește-te la impactul pe care îl are în comportamentul tău de zi cu zi. Simți că te definește și n-ai mai fi complet dacă proiectul ar eșua. E ceea ce se numește ”Îngustarea identității”. Eviți contactul cu realitatea — amâni lansarea unui produs sau serviciu de teamă că n-ar ieși ca-n vis. Ești atât de concentrat pe vis încât pierzi contactul cu oportunitățile de zi cu zi și nu mai vezi sensul a ceea ce faci. Devii atât de consumat de visul tău încât ratezi alte lucruri de care-ți pasă (familie, prieteni, sănătate). Dacă observi cel puțin unul din aceste semne, atașamentul față de visul tău s-ar putea să te împiedice să te bucuri de prezent – iar acceptarea că cel puțin acum nu mai e realizabil e primul pas către libertate. Cu visurile-n faliment Îmi place să mă gândesc la asta ca la declararea „falimentului de vis”. Similar cu modul în care falimentul tradițional e o resetare financiară, cel de vis ne poate ajuta să ne raportăm la viața și la proiectele noastre din prezent într-un mod mai sănătos. Știu că renunțarea nu-i ușoară. Dar, dacă vedem realitatea așa cum e – nu cum ne-am dori să fie, dacă ne diversificăm identitatea pentru a explora noi spații și relații, sentimentul de sine devine mai complex. Iar reconectarea cu ce ne bucură duce la schimbarea atenției de la obiective la valori. Căci obiectivele sunt importante doar când sunt conectate la valorile noastre. Cu toții avem visuri și e firesc să ne atașăm de ele. Dar dacă ne împiedică să ne simțim bine cu noi înșine, poate că e timpul să ne detașăm de ele. Și astfel, putem crea o nouă relație cu noi înșine – mai durabilă, mai semnificativă și mai creativă.
Ce stări experimentăm până la anxietate
Vorbim mult zilele astea despre depresie sau anxietate, dar prea puțin despre stres, oboseală, epuizare – care duce la burnout. Și despre ce ne ajută să mergem mai departe, adică a avea un Sens în viață – acel ceva care ne împlinește și ne umple de bucurie, oricât ar fi de greu. Și s-ar putea să mai ai în jurul tău o sursă suplimentară de stres – cei care habar n-au ce se întâmplă cu tine dar îți spun: Hai că poți să depășești starea asta, ești puternic, mereu ai reușit! Sau mai dai de un pseudo terapeut sau coach care a hotărât: Sigur somatizezi tu ceva! Ori mai sunt unii a căror viață e perfectă la nivel declarativ și care, fără să te asculte măcar, îți dau sfaturi care, de fapt, sunt potrivite pentru ei (nu că le-ar aplica). Toți aceștia încearcă să te motiveze. MOTIVAȚIA Nimeni nu ne poate da motivație. Ea se naște în noi și depinde de cum creierul procesează oboseala. Dorința de a face ceva nu e statică și depinde de ritmurile fluctuante ale oboselii. Iar oboseala – acea senzația de epuizare – e ceva ce experimentăm cu toții. Când se acumulează, ne pierdem motivația și dorim să luăm o pauză. Când suntem obosiți, suntem mai puțin predispuși să muncim ori să depunem efort – chiar dacă suntem recompensați. Există două tipuri diferite de oboseală, detectate în părți distincte ale creierului. Primul, e oboseala pe termen scurt, care poate fi depășită după o scurtă odihnă. Dacă nu ne odihnim corect, se acumulează al doilea tip de oboseală, e pe termen lung, alungă motivația și nu dispare în perioade scurte de odihnă. Atunci ne simțim epuizați. EPUIZAREA Sunt trei atribute de bază ale epuizării: În primul rând, nu avem energie să facem ceva. Apoi, devenim cinici – experimentăm un sentiment de disociere de proiectele noastre dar și de oamenii din jurul nostru, fie că sunt colegi, prieteni sau familie. În al treilea rând, ne simțim ineficienți, ca și cum am reuși mult mai puțin decât de obicei și nu găsim puterea de a fi productivi. Experimentarea oricăreia dintre aceste dimensiuni duce la sentimentul că suntem complet epuizați. Iar epuizarea naște o cantitate copleșitoare de stres cronic. STRESUL Spre deosebire de stresul acut, care este temporar și asemănător unui tunel prin care trebuie să navigăm pentru a ajunge la lumina de la capăt, de stresul cronic scăpăm dacă eliminăm cauzele care îl alimentează. La job, provine din faptul că rămânem în urmă cu un flux nesfârșit de emailuri, se nasc conflicte continue cu colegii de muncă sau suntem îngropați sub o grămadă nesfârșită de sarcini. SURSELE STRESULUI CRONIC Stresul cronic la locul de muncă provine de obicei din 6 surse primare: Volumul de muncă. Cu cât cantitatea de sarcini ne eclipsează mai mult capacitatea de a finaliza, cu atât avem mai multe șanse să ajungem la epuizare. Valori ale companiei (sau lipsa acestora) cu care nu rezonăm. Valorile ne ajută să ne conectăm cu munca noastră la un nivel mai profund. Cu cât suntem mai conectați la ce prețuim, cu atât devenim mai implicați. Răsplată. Nivelul de recompensă pe care îl primim de la locul de muncă – inclusiv recompense financiare (salariu, bonusuri) și recompense sociale – dacă suntem recunoscuți pentru contribuția noastră. O recompensă insuficientă (sau lipsa acesteia) ne poate face să ne simțim ineficienți, unul dintre atributele de bază ale epuizării. Control. Autonomia pe care o avem asupra muncii. Cu cât avem mai puțin control, cu atât sunt mai multe șanse să ne simțim epuizați. Corectitudinea (dacă suntem tratați corect la locul de muncă) e un ingredient important care promovează implicarea și ține la distanță cinismul. Comunitatea. Relațiile profesionale (facem parte dintr-o echipă) sau personale contribuie enorm la minimizarea epuizării și la creșterea implicării. Cu cât relațiile noastre sunt mai firave și cu cât trăim mai multe conflicte, cu atât avem mai multe șanse să ne epuizăm. BURNOUT Și am ajuns la Burnout – care este devastator și depășește epuizarea. Din acest moment e nevoie de ajutor specializat. Ar mai fi o capcană. Când suntem într-o situație în care ne e frică de ceva, sau în care suntem blocați într-o nesiguranță teribilă, dacă vine cineva și ne întinde un fir de speranță, ne prindem cu toată ființa de el. Pare salvator, dar asta se întâmplă și atunci când suntem manipulați de oameni sau de instituții în momentele noastre cele mai grele (atenție, așadar!). Iar problema cu ”we are all in this together” e parțial adevărată. Pe de o parte, toți experimentăm oboseală, stres, epuizare, frustrarea, uneori și furia (felul în care se arată durerea lumii). Doar că o facem diferit și în mii de feluri. Nu putem trăi durerea celorlalți, doar pe a noastră. Ca să ne simțim bine cu noi înșine, ne trebuie foarte multă consecvență și să ne găsim un Sens al vieții. Sau să-i dăm vieții unul. Nu-i ușor. E important însă să avem o direcție în viață dar și să lăsăm mult spațiu pentru ce-o să se întâmple, pentru neprevăzut. Și să ne pregătim mental pentru asta. Nici asta nu-i ușor. Dar dacă avem un Sens în viață, putem trece mai ușor prin toate.
Despre eroism, decizii inspirate și coniac
După ce amiralul Lord Horatio Nelson, cel mai faimos ofițer din istoria Marinei Regale a Marii Britanii a murit eroic în bătălia de la Trafalgar în 1805, s-a întors acasă într-un butoi cu coniac. A fost decizia medicului său – un chirurg irlandez, care a intrat și el în istorie datorită acestei hotărâri. Ingredientul cheie care i-a inspirat pe cei care au consumat butoaie cu cerneală prin care a fost redată apoi întâmplarea – e coniacul. Iar aceasta e mai mult decât o poveste despre eroism, decizii inspirate și muuuult coniac. E despre narațiunile ce au efecte de rețea. Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl ocupăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni. Povești despre care auzim sau pe care ni le spunem nouă înșine. Povești care explică cum funcționează lumea și ce se întâmplă în și cu ea. Narațiunile pe care le credem ne determină acțiunile, iar poveștile populare tind să devină și mai populare. De ce se întâmplă așa și ce putem învăța din ele, e un subiect pe care îl discut cu participanții la Cursurile de Comunicare în business. Iar povestea lui Nelson, a chirurgului său și a beneficiilor coniacului – te invit s-o savurezi în continuare. Amiralul Horatio Nelson Într-un sondaj BBC din 2002, Nelson era pe locul 8 pe lista celor mai mari 100 de britanici — puțin în urma reginei Elisabeta I și înaintea lui Sir Isaac Newton și a lui William Shakespeare. Iar monumentul din Trafalgar Square ridicat în onoarea sa e o emblemă britanică atât de importantă, încât chiar Hitler a plănuit să-l ducă la Berlin după ce a cucerit Londra. Faimos deja în timpul vieții, faima lui Nelson a atins noi culmi după moartea sa. A fost un brav ofițer, care promova pe meritocrație și nu pe legături politice. Care vorbea despre brațul amputat drept înotătoarea sa, care nu își negocia deciziile nici măcar cu superiorii. Un lider extrem de eficient, empatic, care-i inspira pe superiori și pe subalterni cu curajul și cu carisma sa numită și Nelson touch. Sigur, relația sa extraconjugală cu soția unui diplomat a fost aur pentru tabloide și a adăugat un aer de romantism scandalos isprăvilor sale. Vestea morții lui Nelson – și că se întoarce acasă într-un butoi cu coniac (amestecat cu camfor și smirnă), a durat 16 zile să ajungă la Londra. Iar în următoarele două luni, Anglia a fost în frenezie. The Times publica zilnic articole despre moartea eroului și despre progresul spre casă al navei Victory. Desigur, toate știrile erau speculații, căci martorii oculari erau încă pe mare. Sute de oameni scriau poezii (în engleză și latină) pe care le trimiteau la gazetă, încât ziarul a trebuit să le ceară să se oprească. Și, deși nimeni din Anglia nu știa încă ce s-a întâmplat în ultimele momente ale lui Nelson, Teatrul Royal Drury Lane (cel mai vechi teatru din Londra) punea în scenă în fiecare seară reconstituiri ale momentului tragic. CHIRURGUL LUI NELSON În zilele noastre, când ne gândim la chirurgi, ne vin în minte specialiștii care fac operații complicate. Dar anii 1800 nu erau prea departe de zilele chirurgului-frizer. În absența anesteziei, cei mai mulți chirurgi erau, în esență, băieți corpolenti care puteau cu ușurință să te doboare și să te țină la pământ în timp ce tăiau și coseau. Ei proveneau, adesea, din clasele inferioare. Spre deosebire de medicul navei, nu erau invitați să ia masa cu ofițerii. Însă chirurgul lui Nelson, William Beatty, a fost foarte competent. 96 din 102 victime de la Trafalgar tratate de Beatty au supraviețuit, inclusiv majoritatea celor cu membre amputate. Beatty nu avea personal suficient și nu opera în cel mai bun scenariu, ci într-o cabină mică, slab iluminată, pe o navă atacată, în mijlocul unei furtuni. Acest irlandez preia controlul asupra corpului lui Nelson. În esență, pentru că a fost suficient de îndrăzneț să spună „Cred că știu cum să fac asta!” dar și pentru că era respectat pentru priceperea lui. Păstrarea unui corp valoros în alcool nu era nemaiauzită în anii 1800, dar nici ceva obișnuit. Iar ca om de știință, a ales coniacul – cea mai puternică băutură de la bord, numită și ”spritul vinului”. SOSIREA LUI NELSON Între timp, Londra se pregătea pentru cea mai fastuoasă sărbătoare funerară. Fiecare oraș era în alertă și pregătea parade. Niciun zvon nu era prea nesemnificativ pentru a fi tipărit. Întreaga națiune era pregătită pentru ceva nemaivăzut. Când nava Victory a ancorat, portul a fost inundat de vizitatori. În mijlocul transferului, Beatty a efectuat autopsia, în timpul căreia a recuperat glonțul care l-a ucis pe Nelson și o bucată de epolet de aur – dovada că fusese lovit în umăr înainte ca glonțul să se înfigă în coloana vertebrală. Acum, chirurgul William Beatty devenise și el faimos. De ce nu a folosit rom în loc de coniac? se întrebau oamenii. Ba chiar abundau legendele că licoarea în care a fost transportat Nelson ar fi fost băută până la ultima picătură de marinari, pentru a simți ”atingerea eroului”. Dar în 1807, Beatty a ripostat cu o carte de succes: Authentic Narrative of the Death of Lord Nelson, în care a scris, cu o voce autoritară, că toate deciziile sale au fost excepțional de inteligente și, apropo, coniacul a fost cea mai bună alegere: Spiritul vinului (coniacul) e, cu siguranță, de departe cel mai bun atunci când poate fi procurat. I s-a permis să păstreze glonțul și l-a purtat tot restul vieții sale ca ceas de buzunar. Când a murit în 1842, familia sa i l-a dat reginei Victoria, care l-a păstrat la loc de cinste în Castelul Windsor, unde se află și astăzi. Poveștile ne atrag iar narațiunile au efecte de rețea Fiecare produs pe care îl cumpărăm, fiecare loc de muncă pe care îl luăm, fiecare relație pe care o avem și toate deciziile pe care le luăm se bazează pe narațiuni. Sunt povești care explică
ChatGPT nu e un înlocuitor al gândirii
Când scrii, începi să construiești o relație cu viitorul tău. Dar, ca să funcționeze, trebuie să pui ideile la treabă. AI poate face multe lucruri pentru noi și nu e deloc rău. Dar nu este și cred că nu va fi niciodată un înlocuitor pentru scris. Pentru că scrisul e procesul prin care ne dăm seama când nu înțelegem ceva. Dar și procesul prin care știm că am înțeles. Când scriem despre ceva, învățăm și cum să gândim. Căci scrisul e nu doar un mijloc prin care împărtășim idei cu ceilalți, ci și o modalitate prin care înțelegem informațiile mai bine. Atunci când scriem, nu doar transcriem ce-am gândit, ne vin în minte și idei noi. În plus, scrierea ne ajută să comprimăm o idee. Când e făcută prost, sinteza elimină informații esențiale. Când e făcută bine, păstrează informațiile relevante și elimină balastul. Sintetizarea necesită atât gândire, cât și înțelegere – de aceea scrisul e atât de important. Multe lucruri putem realiza prin instrumente care scriu în locul nostru, dar nu ne vor ajuta să învățăm să gândim sau să înțelegem profund o problemă. Iar gândirea clară e valoroasă. CÂND SCRII, ÎNCEPI SĂ CONSTRUIEȘTI O RELAȚIE CU VIITORUL TĂU De aceea, îmi notez cam toate ideile care-mi vin în minte și le pun în foldere. Mă gîndesc că le voi folosi când scriu un articol, când pregătesc un curs sau când scriu o postare. Și la cursurile cu grupuri ori la cele 1:1, îi îndemn pe cei pe care îi antrenez să-și noteze ce esența sau ce vor să stăpânească cel mai bine. Abia la finalul trainingului primesc Caietul de curs. Dar cum ne organizăm apoi ideile? De mult timp, modul în care am încercat să facem ca această relație să funcționeze a fost crearea unor sisteme organizaționale. Cel mai bun mod să ne asigurăm că avem notițele potrivite la momentul potrivit a fost să folosim etichete, agende sau foldere, astfel încât să găsim cu ușurință ce am notat, atunci când avem nevoie. Dar, în cele din urmă, soluțiile de organizare pe care le-am construit sunt fragile. Construim, abandonăm și rareori ne întoarcem să ne uităm la ideile vechi. Creăm foldere, apoi altele… Și poate ne simțim vinovați, căci există multă valoare blocată în ce-am adunat de-a lungul timpului. CUM SĂ DĂM VIAȚĂ IDEILOR? Cu cât știm mai precis la ce folosim o informație, cu atât o putem organiza mai ușor. Problema e că, de cele mai multe ori, notăm ideile pentru că nu știm la ce le vom folosi. Oricum, pot folosite în 1.000 de moduri diferite, în diverse contexte. Dar chiar și când accesăm o notiță veche când îi vine rândul, apare o altă problemă: avem nevoie timp s-o încarcăm în contextul în care am scris-o și să înțelegem dacă mai are relevanță. Așa că, rareori folosim vechile notițe. E prea scump din punct de vedere cognitiv și fără satisfacții. O modalitate de a valorifica toată această muncă e să le punem în practică imediat. Ai fost la un curs bun? Aplică! Ai găsit piesa lipsă în strategia ta de comunicare? Include-o și așa capătă viață! Ai o idee interesantă? Scrie o postare sau un articol! Pentru că altfel, ori îți piere entuziasmul, ori te rătăcești prin ideile notate (spun din proprie experiență). Iar dacă încă nu i-ai găsit locul, include-o într-un folder pe care să-l numești: Eu, în viitor. Ca să te îndemne să faci click pe ea când o consideri utilă, cu cât mai puțin efort posibil. Și astfel, construiești o relație cu viitorul tău.