Laura Dragomir

Laura Dragomir

Etichetă: comunicare

Puterea Poveștii în Marketing. Storytelling and Hot. Storytelling and Not.

Never underestimate the power of a great story! Poveștile au o au putere incredibilă. Ele încantă, entuziasmează, farmecă, fascinează, vrăjesc, ating, inspiră, motivează, provoacă. Ne plac, indiferent de vârstă iar apetitul nostru pentru povești este o reflectare a unei structuri profunde a psihicului nostru, înnăscută, care generează imagini simbolice și ne guvernează organizarea experiențelor. Poveștile ne ajută să înțelegem și sunt calea de a ne conecta emoțional cu ceilalți. Pentru că primul ingredient în comunicare este emoția. Peste un timp, oamenii vor uita ce le-ai spus, dar niciodată nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă! Și este adevărat, pentru că emoția este cea care face să ne simțim vii. Și, după un timp, doar ea rămâne. De mii de ani, oamenii transmit informații prin povești iar cele mai reușite sunt cele care au construit personaje și eroi, pentru a face povestea cât mai umană. Pentru că acesta este scopul poveștii: de a umaniza Suntem conectați la aceeași sursă de trăiri și cu toții ne simțim implicați într-o poveste, dacă personajele au caracteristicile cele mai apropiate de ale noastre. De dragul jocului, inchide ochii 5 secunde si gândește-te la eroul tău. Cum ți-l imaginezi? Căutăm eroul pe care îl admirăm nu pentru că este cel mai puternic, perfect, fără cusur, ci pentru că este uman. Nu ne dorim eroul perfect, ideal este cu imperfecțiuni care, paradoxal, îl fac mai puternic. Îl admirăm pentru că îndrăznește și trece prin întâmplări care îl transformă. Așa cum se întâmplă și cu noi… Cel mai bun mod de a face oamenii să se simtă bine este să le spui o poveste convingătoare. De asta ne plac cărțile care, în unele momente, ne sunt cei mai buni prieteni. Ne simțim parte din poveste, ne regăsim în ea, ne identificăm cu personajele și aici ne găsim eroii. Oamenii se regăsesc în ceea ce citesc….  Iar eroii ne ajută să mergem mai departe… În Ierusalim se află muzeul Yad Vashem (Aleea celor drepți), construit în memoria victimelor Holocaustului. Are mai multe secții, iar în una dintre ele sunt adunate jucăriile copiilor evrei care au fost în lagăre. Cele mai multe sunt păpuși de porțelan, obișnuite pe vremea aceea (1930-1940) însă sunt și altele, confecționate din tot felul de obiecte pe care le aveau la îndemână. Este cea mai mare colecție de jucării care au supraviețuit Holocaustului. Directorul Muzeului spunea:     Dacă ne uităm în aceasta cameră, par multe dar, dacă ne gândim că fiecare copil avea câte o jucărie (o păpușă, un ursuteț sau o figurină din lemn), sunt extrem de puține. Gândiți-vă că au supraviețuit mai puțin de 50 de jucării! Ursulețul din fotografie este Mishu, e a aparținut unei fetițe pe nume Inna Rehavia, născută în Cracovia, care a supraviețuit lagărelor, fiind salvată, împreună cu mama sa, de două familii poloneze. Inna povestește: Am trecut prin război împreună cu ursulețul meu Mishu, pe care l-am primit când m-am născut. M-a însoțit peste tot, mergând, alături de mine, din ghetou în ghetou. Deși și-a pierdut o ureche și o lăbuță, a supraviețuit mult mai bine ca mine și ca mulți alții. Pentru mine, a fost un Erou. Câteodată suntem eroi fără știrea noastră…. 1995.  Lucram la televiziunea Tele7ABC si realizam + moderam emisiunea Bună dimineața, România, între 7.00 – 10.00. Mă trezeam în fiecare dimineață la 3.30, la ora 4.00 mă lua șoferul de acasă, citeam ziarele (erau mult mai multe pe atunci iar variante on-line aproape deloc), scriam Revista presei și recapitulam, cu producătorul, detaliile emisiunii. Pe la 6.30 mă duceam la machiaj, mai beam o cafea, iar la 7 fără câteva minute eram în platoul de filmare, de unde ieseam la 10.00. Apoi începeam pregătirea emisiunii pentru a doua zi, alături de echipa cu care lucram direct. Conduceam si Departamentul Info-Divertisment, coordonam 12 emisiuni… și plecam din televiziune aproape de 6.00 dupa-aniază. A fost o perioadă grozavă, doar că, după mai bine de un an și jumătate, obosisem și am cerut o emisiune săptămânală. 2004, decembrie, înainte de Crăciun. Eram la Realitatea TV. Primesc un e-mail de la un domn care mă întreba ce parfum folosesc. Prietena lui mă admiră și ar vrea să îi facă un cadou special de sărbători. Îi răspund. Peste câteva zile găsesc la recepție parfumul. Îi dau mesaj și îl rog să vină să îl ia, nu am nici un merit să-l primesc. Însă a doua zi la recepție mă așteptau 2 bilete pentru o vacanță la munte, pe care să o petrec cu cine vreau. Îi dau din nou mesaj să ne întâlnim, să clarificăm povestea…. Și am aflat Povestea lui. În 1995 a avut un accident de mașină, în urma căruia a rămas paralizat de la brâu în jos. Singurele preocupări erau să citeasca și să se uite la televizor (când reușea să-ți alunge gândurile negre). Și-a spus: Dacă ea este in stare să se trezească cu noaptea în cap si 3 ore să fie veselă, jovială, să-mi spună atât de multe lucruri și să mă facă să uit de neputința mea, atunci pot și eu! S-a motivat și a început un program intens de recuperare care a durat 2 ani. A mers din nou, avea un job, avea o viață…iar cadourile au fost maniera lui de a-mi mulțumi. A fost în totalitate meritul lui iar povestea m-a făcut și mai conștientă despre impactul pe care îl avem asupra celorlați, chiar și fără să ne propunem. Sunt si povești care ne transformă pe noi în eroi… Dove a lansat o campanie for real beauty care a avut un succes fabulos. Can women be hotter at 40 than 20? Pentru reclame au fost selectate femei care nu au coborât de pe catwalk, dar cu care s-au identificat milioane de alte femei din toată lumea. Pentru că s-au regăsit în poveste și s-au simțit, la rândul lor, eroii poveștii… pentru că vorba era despre ele. O poveste poate muta munții din loc, are o putere fantastică. Și iubim eroii, chiar dacă nu am relaționat cu ei, pentru că vrem să le semănăm Poți spune povești

De la Scop la Impact. Cum Comunică un Lider Autentic

Când comunicăm, suntem plini de așteptări, îndoieli, temeri și speranțe. Pe ce ne concentrăm și punem accentul dar și cum vedem potențialul nostru, are impact direct asupra felului în care comunicăm cu ceilalți.

Adevărat nu este ce spun eu. Adevărat este ce ai înțeles Tu!

Cea mai mare iluzie în comunicare este că aceasta a avut loc. (George Bernard Show) Nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se înțelege iar ceea ce se înțelege nu depinde doar de noi. Avem abordări diferite, pentru că avem idei, valori și standarde diferite, ce derivă din propriile experiențe, care ne-au modelat și ne-au transformat în ceea ce suntem. Deși ne-ar plăcea și ne-ar fi și mai ușor, nu ne facem întotdeauna bine înțeleși, pentru că nu ținem cont că sunt destule bariere în comunicare. De exemplu, bariere psihologice: legate de modul în care fiecare interlocutor vede și înțelege lucrurile Sau bariere concrete: zgomotul prea multe sau prea puține informații Ori bariere de conținut: semnificații diferite ale cuvintelor, imaginilor, acțiunilor Dar, odată identificate, în mare parte de noi depinde să le gestionăm. Cum? Să fim atenți la noi și la interlocutor. Din punct de vedere personal, să ne controlăm nervozitatea și stresul. Să dăm dovadă de atenție și atitudine pozitivă. Nu în ultimul rând, să eliminăm subiectivismul. În relația cu ceilalți, să ascultam activ, să fim empatici și să ne exprimăm cu acuratețe. Adică, asa cum am mai scris (vezi articolul: Pledoarie pentru comunicarea eficientă), să avem în minte cei 6 C: Clar, Concis, Coerent, Consecvent, Corect, Credibil. Pentru că, ce spunem este influențat de: Ce dorim să spunem Ce spunem de fapt Ce aude celălalt Ce înțelege Ce reține Ce acceptă Ce spune mai departe Să nu uităm că: Dacă știm să comunicăm corect și constructiv, ceilalți ne vor lua în serios. Ne vor asculta și vor dori să comunice, la rândul lor, cu noi. Vom putea minimiza neînțelegerile și confuzia. Obținem, astfel, timp pentru a afla informații relevante. Dacă știm să ascultam activ, nu doar să auzim, ne dezvoltăm empatia și înțelegerea. Vom ști să formulam întrebările corecte și, astfel, să obținem un răspuns bun. Poate nu va fi pe placul nostru, dar …..știm ce avem de făcut în continuare. Așadar, indiferent ce dorești să spui, comunică în așa fel încât ceilalți să înțeleagă ce vrei să transmiți. Cum putem verifica dacă am comunicat eficient? Cuvântul magic este Feedback! Ne asigurăm, astfel, că ce am spus sau am făcut a fost bine înțeles și spunem celorlalți ce și cum am înțeles la rândul nostru. Intrăm, astfel, într-un dialog valoros cu două sensuri și deja e un câștig. Frumusețea este că, dacă dăm și cerem feedback, ne ajutăm nu doar pe noi, îi inspirăm și pe ceilalți care, la rândul lor, vor face același lucru. Și, astfel, creăm în jurul nostru un mediu mai familiar, în care ne va face plăcere să lucram sau să trăim. Nu toate zilele vor fi senine, nu vom fi întotdeauna aprobați, însă, dacă știm cum suntem percepuți iar ceilalți știu cum ne raportăm la ei, lucrurile pot fi îmbunătățite în ambele sensuri. Dacă ii valorizam pe ceilalți, și ei vor face, instinctiv, același lucru față de noi. Ca în anecdota cu femeia de serviciu corporatistă care, după ce dă cu mopul, se oprește într-un colț al încăperii și așteaptă…. Trece CEO-ul companiei: – Ce asteptați? o întrebă acesta. – Feedback, maică, feedback!   Ce am vrut să spun, de fapt? Ei bine, că atunci când știi încotro se îndreaptă viața ta, cine ești, în ce crezi, îi poți motiva și pe alții. Dar adevărat nu este ce spun eu. Adevarat este ce ai înțeles tu! 🙂

Vrei un răspuns bun? Adresează întrebarea corectă!

Explici, te implici, aduci argumente, iți folosești toată puterea de persuasiune iar la final ceri feedback. Și, câteodată, vine răspunsul: – Nu am înțeles ce ai spus! Te gândești ca nu te-ai făcut bine înțeles și repeți. Cu același profesionalism, argumente, poate ideile formulate altfel, dar la fel de explicit. Și nu mare e surprinderea când auzi: – Tot nu am înțeles ce ai vrut să spui! Te întrebi unde ai greșit. În fond, ai comunicat clar ce ai avut de spus, ai fost coerent în exprimare, informația a fost oferită concis și crezi în ceea ce spui. Și atunci, ce și de ce nu s-a înțeles? Hai să încercăm altfel! Ce-ar fi dacă, atunci când ți se spune: “Nu înțeleg ce vrei să spui!”, întrebi: – Îmi poți spune, concret, ce nu ai înțeles? Răspunsul poate fi: “Nu am înțeles nimic!” Și atunci se justifică efortul de a mai explica încă o dată. Tot nu înțelege, asta e! Fii sigur că, dacă ar fi putut alege, situația ar fi fost alta. Dar dacă iți spune: “Nu am înțeles acest lucru…..”, vei descoperi că, de fapt, te-ai făcut corect înțeles, doar că cel căruia te adresezi nu este de acord cu tine. Este un alt fel de a-ți spune că respinge ceea ce exprimi, ce crezi, cum vezi tu lucrurile. De ce se întâmplă asta? Simplu! Pentru că cel din fața ta, ca și tine, de altfel, are opinii, convingeri, așteptări și sentimente. Nu se regăsește în ce ai spus, primul impuls este să respingă. Și de aici poți începe să construiești relația cu persoana respectivă, dacă apreciezi că este necesar. Totul e să conștientizăm că, atunci când comunicăm și interacționăm cu cei cu care intrăm în contact, fiecare transmite și recepționează mesaje în funcție de: istoria sa așteptările sale zonele sale de intoleranță Și, astfel, știm pe ce să ne concentrăm în procesul comunicării. Partea frumoasă este că, dacă avem un dialog constructiv cu o persoană care nu neapărat ne respinge, ci doar are altă viziune decât a noastră, uneori s-ar putea să ne modificăm noi percepțiile, să îmbrățișăm un alt punct de vedere. Și ăsta e un câștig. Comunicarea este în dublu sens. Putem învăța întotdeauna ceva de la celălalt sau dintr-o experiență, fie ea și neplăcută. Chiar și cum sa reacționăm data viitoare când ne întâlnim cu o astfel de situație. Nu ne mai blocăm și argumentele vin firesc. Totul e să ne expunem, fără teama de a fi respinși sau că am avea un eșec. Așadar, unul dintre secretele construirii de relații vii și sănătoase cu cei din jur este să acceptăm că fiecare dintre noi avem un tipar de comportament. Și, astfel, totul devine o provocare plăcută. Și amintește-ți! Vrei un răspuns bun? Adresează întrebarea corectă! Crezi că e greu să comunici eficient? Fii răbdător cu tine însuți. Nu există o investiție mai mare! Dacă ai face toate lucrurile de care ești capabil, te-ai uimi și pe tine!

CREDE-MĂ, TE MINT! Confesiunile unui manipulator media.

Trăim într-o lume în care fenomenul ”fake news” se răspândește cu o viteză amețitoare și suntem bombardați din toate părțile de știri ”senzaționale”, care se rostogolesc în social media ca o avalanșă. De aceea, atunci cand editura Act si Politon mi-a propus sa scriu prefata în limba română a cărții lui Ryan Holiday ”CREDE-MĂ, TE MINT. CONFESIUNILE UNUI MANIPULATOR MEDIA”(Trust me, I`m lying. Confessions of a Media Manipulator – una dintre cele mai traduse și bine vândute cărți), nu am stat pe gânduri. Prin anii `90, când am intrat în presă, jurnaliștii aveau un statut bine definit: erau serioși, credibili, își verificau informațiile din trei surse, nu își permiteau în ruptul capului să greșească. Aveau respect față de această meserie (pentru mulți era vocație) și față de publicul lor. Redactorii de radio și TV își construiau programele și pe baza titlurilor din ziare și munceau destul de mult pentru a redacta o revistă a presei; astăzi, în mare parte, reproduc ce citesc pe bloguri (și aici includ toate publicațiile online). În plus, sunt ”jurnaliști” care, pentru că au la îndemână o tastatură și conexiune la internet, produc știri și scriu despre orice au sau nu habar, fără ca măcar să iasă din casă. Și, astfel, un alt fenomen a devenit relevant: manipularea media, care controlează tot citim, auzim și vedem, atât online, cât și offline . Aproape nimic nu scapă de exagerare, fabricare și denaturare. Micii manipulatori, care ar scrie orice pentru bani sau pentru o clipă de celebritate, sunt ușor de identificat, însă marii manipulatorii se află în spatele cortinei. Ei sunt cei care mânuiesc, cu talent, informațiile, explorează vulnerabilitățile media și pârghiile prin care ”realitatea lor” ajunge la public. Am ajuns să trăim într-o lume în care o informație există NU dacă e valoroasă sau corectă, ci în funcție de numărul de accesări. Totul se întâmplă atât de rapid încât, dacă un site nu oferă primul informația, a pierdut (ce contează dacă știrea nu e corectă, consistentă și completă?), când scandaluri dubioase duc la scăderea cotației companiilor la bursă, iar manipularea media și-a câștigat un statut și a devenit un desiș între public și realitate. În trecut, mass-media era o sursă de informații de încredere pentru public. Astăzi, toate barierele care au făcut-o fiabilă au surpat. Cât timp un blog banal este pe jumătate la fel de credibil ca un articol din New York Times, care a fost verificat și revizuit de mai mulți editori, este de două ori mai ușor ca povestea să ajungă să fie cunoscută. Site-urile fac bani din vânzarea de reclame și sunt evaluate după numărul afișărilor pe pagină, punând bloggerii sub presiune constantă, pentru a produce cât mai multe postări posibil (adesea inexacte). Holiday dă exemplu, în cartea sa, politica de blog a Business Insider. Ca un angajat să câștige 60.000 de dolari pe an, trebuie să producă articole care să aibă 1,8 milioane de afișări / pagină / lună, în fiecare lună, altfel este concediat. Nu-i o sarcină ușoară! Această abordare a dus la o scădere uimitoare a standardelor în presa de peste tot în lume. Așadar, e mai important volumul de informații, nu calitatea lor. Și, cum suntem convinși că nu există fum fără foc, irealul devine real. Ce începe online se termină offline, adesea dezastruos pentru cei vizați. Toți sunt parte a jocului, povestește Holiday, de la bloggerii care scriu pentru organizații non-profit, la oamenii din marketing, de la un ziar on-line de provincie până la Business Insider, Huffington Post sau New York Times. Cât privește piața din România, conform trafic.ro sunt peste 500 de site-uri active, care produc știri și articole. Multe dintre acestea devin zvonuri, care se răspândesc cu o viteză uluitoare și ajung subiecte de conversație în viața reală. Așadar, blogurile reprezintă vehicule prin care mulți pseudoreporteri dar și prietenii noștri „informați” descoperă știrile, pe care le savurează și le distribuie. Acest proces ciclic dă naștere la staruri în devenire care se transformă rapid în celebrități, la anonimi care devin guru și la știri care devin hrana noastră. În trecut, marea problemă era criza de informație sau cantitatea redusă de știri ce ajungea la noi. Știam ce s-a mai întâmplat din jurnalele de dimineață și de seară. Aveam timp să analizăm ce aflam, să facem schimb de păreri, să ne informăm corect. Astăzi, trăim într-un mediu suprasaturat de informație transmisă în timp real iar libertatea de a analiza corectitudinea a ceea ce aflăm este redusă, pentru că nu mai avem timp să gândim. Și, pentru că informația, așa cum o dă altul, este cea care a ajuns sa ne controleze comportamentul, suntem mai puțin liberi. Iar ADEVĂRUL nu mai este atât de important, ci EMOȚIA pe care o declanșează o informație. Și iată cum, o aberație multiplicată de sute de mii de ori pe rețelele de socializare ori la TV, ajunge să aibă impactul unui fals adevăr, mult mai mare decât al unui adevăr susținut argumentat, de puțini oameni. Iar o faptă verificată din mai multe surse, susținută de puțini, contra unei minciuni susținute de o mare masă, a pierdut din start, căci minciuna câștigă. Informația înseamnă putere. Suprasaturarea de informație, transmisă fără restricții este, însă, slăbiciune. Niciodată „lumea fizică” nu a fost în așa masură dublată de o „lume virtuală”, creată cu ajutorul tehnologiei comunicațiilor, și nici puterea nu a fost atât de pusă la încercare dinspre informație. Iar când new media este asaltată din toate părțile de surse lipsite de etică, termene limită, informații incomplete și inexacte, editori lacomi și slab pregătiți iar atracția pentru click-uri este prea ispititoare pentru oricine vrea să reziste, linia dintre real și fals devine aproape imposibil de distins. Și tot acest joc este aplaudat de o audiență flamandă după informații conflictuale. Astăzi, blogurile fac știrile! Escrocheria este să creezi un brand pe spinarea altora. Atenția și credulitatea publicului sunt cele furate! Mass-media este organizată greșit astăzi, pentru că nu mai are grijă de jurnalismul de calitate. Sursele sunt rar verificate. Unele fapte sunt presupuneri dubioase. Greșelile nu sunt corectate. Multor editori le pasă mai mult de bârfe și de lucruri care îi încarcă emoțional pe

Cum te faci cunoscut prin intermediul mass-media. Media Training pentru mediul de afaceri

Bad news is not like wine. It does not improve with age. Adevărul este că arhivele posturilor de televiziune și radio din întreaga lume abundă în exemple de declarații fară noimă ori lipsite de sensibilitate sau de indiscreții exprimate de președinți, directori ori purtători de cuvânt ai unor companii. Altele, ca să nu greșească,  refuză sa aibă vreo legatura cu presa, în condițiile în care ar fi benefic să considere o astfel de relație drept o oportunitate, prin care să-si facă mult mai cunoscută activitatea și cum se poziționează în piață față de competitori. Experiența m-a convins că nu există nici un motiv misterios pentru refuzul unei companii de a comunica în mod eficient cu mass-media decât că, pur și simplu, nu știe CUM! Ca jurnalist, am intervievat în peste 20 de ani foarte mulți oameni de afaceri, buni profesioniști, capabili să scoată companii din insolvență, să facă profit în perioade de criză, să replice succesul când porneau de la zero. Foarte puțini însă știau CUM să-și spună povestea către presă. Aveau la dispoziție timp destul (10, 20, 30 sau 50 de minute) iar la final îmi spuneau că nu au reușit să spuna ce doreau. De ce? Pentru că nu știau CUM să o facă! Oamenii de afaceri rareori au emoții când se întâlnesc cu acționarii sau cu bancherii lor, însă întalnirea cu un jurnalist le dă emoții, de teamă ca îi va cita gresit sau că îi va scoate declarațiile din context, accidental sau deliberat. Acest lucru se poate întâmpla, într-adevăr, însă un reporter care se respectă și își iubește meseria știe că, dacă păcatuieste o dată sau de două ori, locul de muncă îi va fi pus în pericol. Presei nu îi place să își corecteze erorile în ziare, radio sau la TV. De obicei, problema nu este cu reporterii. Job-ul lor este: să spună o poveste, folosind informații corecte și utile, care să îi conecteze cu cititorii, ascultătorii sau privitorii lor să aiba surse de încredere să obțină ceea ce noi numim “sound bites” – a brief catchy comment or saying, adică scurte declarații ale celui intervievat, care redau esența mesajului și care vor fi, apoi, citate ca atare Mai mult, astăzi reporterii folosesc tehnologia pentru a capta fiecare cuvânt și gest. Poate fi o relaxare pentru oricine intră în contact cu presa, deoarece asta îi asigură citarea cât mai exactă. Totodata, ziaristul este mai concentrat pe interviu, pentru că scapă de corvoada de a-și mai lua notițe. Dar un interviu înregistrat este iad pentru cel care spune lucruri eronate. Nu va mai fi în măsură să dea vina pe reporter pentru citare greșită, asadar PREGĂTIREA este esențială. În plus, oricine știe (unii dintr-o neagră experiență) că ziaristii nu vor ezita să dezvolte o poveste care ar putea ruina o companie. Sincer, nici nu le pasă! Ei vor alege, din geanta lor de tehnici, orice metodă care va produce o poveste informativă și interesantă. Și asta trebuie să înțeleagă o companie!  Că responsabilitatea reporterului este de a oferi o poveste care va interesa publicul său.  Un președinte sau un director știe că este un dezavantaj în a vorbi cu un reporter care este calificat în a adresa întrebări provocatoare, pentru a obține răspunsuri provocatoare, interesante și controversate. Dar avantajul nu trebuie să fie de o singură parte! Există un ”Ghid de relationare cu media”, pe care orice presedinte sau executiv dintr-o companie îl poate deprinde, care îi va permite să întâlnească presa fără ca, apoi, să-și dorească să-și facă autopsia. Și este esențial pentru aceștia să învețe CUM să-si spună povestea. Și hai să recunoaștem! La fel ca restul lumii, jurnaliștii sunt si ei oameni. Vorba aia: They put on their pants one leg at a time! Și ei sunt ocupați și au dead-line-uri. De-a lungul ultimului deceniu, competiția pentru a fi oul de aur în ochii unui reporter a crescut foarte mult. Platformele de social-media au devenit o sursă de stiri de ultimă oră în timp real. Ce inseamna asta? Că toți suntem în competiție cu nimeni și cu toată lumea care are capacitatea de a trăi facebook, tweet sau să posteze pe alte platforme de social media. În aceste condiții, principala întrebare este: „Cum ai un jurnalist care să spună povestea ta?” Pregătirea pentru întâlnirea cu presa este esențială însa, dacă nu știi CUM să spui „adevărul simplu,” nu vei reuși niciodată să comunici. Îndeosebi în situatii de criză, dacă nu ești dispus să spui adevărul, (uneori doare foarte tare, însă rămâne cea mai bună abordare) pierzi mai mult pe termen lung. Uneori totul! Cat de mult din adevar? Atât de mult cât reporterul vrea să știe! Așadar, lecția este clară: dacă executivul corporativ are ceva de spus, trebuie să se prezinte presei într-o manieră interesantă. Cum spuneam, un reporter, aflat pe urmele unei istorii demne de povestit, utilizează orice tehnici pentru a o obține. Oamenii de afaceri ar trebui să stie care sunt acestea și să decidă dacă merită efortul de a și le însuși. Apoi, să nu le mai fie teamă să se expună și să vorbească cu presa: simplu, clar și sincer, PRESUPUNÂND ca nu au nimic de ascuns. Cum începem această călătorie?  Cu o atitudine corectă față de jurnaliști! “Tratează-i ca pe profesioniști și vor fi prietenii tăi! Tratează-i ca pe prieteni și te vor trăda, de fiecare dată!”  Marlin Fitzwater, Former White House Spokesman  

Avem o Voce. Ce spune despre noi?

Sună telefonul. O Voce feminină, care intră, oarecum nepoliticos, în subiect și îmi spune, într-o mare grabă, ce avantaje am dacă voi accesa un anumit serviciu. O ascult puțin, adresez câteva întrebări și îi răspund că nu sunt persoana potrivită pentru ce oferă. Ma ignoră și continuă să vorbească, însă… deja mă pierduse. În esență (și nimic rău), acesta era job-ul ei: sa dea un număr de telefoane, să explice, să argumenteze, să convingă sau, măcar, să creeze posibilitatea unei alte discuții sau întâlniri. Dar astea sunt subtilități… Însă vocea Vocii transmitea foarte multe despre viața Ei, atât profesională (ce făcea era sub nivelul de pregătire, nu stăpânea bine subiectul, ii lipseau argumente care să capteze interesul, se simțea grija că nu atinge targetul) și, deopotrivă, despre viața personală (nemulțumiri, stres, presiuni, frustrări). Rezultatul: un comportament agresiv, a carui cauza era un echilibru emoțional afectat. Întotdeauna Vocea ne trădează și spune despre noi mai multe decât am vrea…. mai ales când nu am vrea. In esență, spune cam tot. Cuvintele sună, au sens și sunt vii în funcție de cum ne folosim vocea, care e construită din: ton (stilul subtil, care atrage sau respinge) volum (cat de mult ne putem proiecta vocea) dicție (felul cum articulam cuvintele) ritm (viteza vorbirii) inflexiuni (ne putem modula vocea, exact ca într-un montagne russe) pauze (absenta vocii – dau muzicalitate mesajului) Dacă limbajul folosit arată: nivelul nostru de dezvoltare capacitatea de adaptare sau lipsa de flexibilitate vocea este vizuală și transmite: ce suntem ce simțim … teamă, tensiune, stres, anxietate, emoție, entuziasm, motivație, bucurie, credibilitate, onestitate, deschidere, bunătate, dragoste, pasiune….într-un cuvânt, atitudinea noastră fata de viață. Așadar. înainte de a convinge, trebuie să ne facem ascultați! Și …chiar atunci când nu dorim să ne asociem cu cineva, este important să apelăm la umorul englezesc și să comunicăm și acest lucru cu tact. Frumusețea este că vocea poate fi educată. Dar poate fi pusă în valoare doar dacă știm să comunicam, proces care începe cu construcția noastră. Iar vocea (alaturi de mesaj, corp si auditoriu) ne poate fi un prieten foarte bun. Însa doar dacă suntem în echilibru cu noi înșine. Altfel… ne trădează. La finalul discuției, Vocea îmi spune că vom mai vorbi noi despre acel lucru!!!!!!!!!!!! Nu mi-am dat seama dacă într-adevăr are de gând sau… doar i-a plăcut vocea mea.

Când Comunicăm, nu Putem fi Altcineva decât Noi Înșine

„Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii sunt designeri. Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.  Nici gând! S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti, cât se poate de utile, sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un șpriț, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu, se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul. Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.  Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.  Nu mai realizăm, ci implementăm.  Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.  Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.  Nu mai consimţim, ci achiesăm.  Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.  Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must! Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.  Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatori de fashion. Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feedback pozitiv. Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior „Hai să-mi bag …” sau cu concluzia absolut academică : „Un c … t !!!” Andrei Pleșu – Neologisme Aș minți dacă aș spune că nu folosesc (cu placere, câteodată), unele dintre neologismele  amintite de maestrul Pleșu. De exemplu: foscus – am in minte flacara unei lumânări sau un punct asupra căruia mă concentrez.  Când predau Comunicarea, insist asupra capitolului Feedback – să îmbrăcăm întotdeauna răspunsul  ca pe un sandviș: în partea de jos  – să punem în valoare persoana căreia ne adresăm, în mijloc – să-i spunem ce ar trebui să îmbunătățească în comportament iar deasupra – să-i transmitem că doar astfel și-ar pune în valoare calitățile.     Ar mai fi make-up artist – și, în peste 20 de ani de televiziune, am întâlnit doar câțiva. Sunt artiștii care îți văd sufletul și ți-l pictează pe chip. Restul machiază.   Și mai folosesc des job sau business, mai ales atunci când scriu articole, pentru a nu repeta cuvintele: afacere, îndeletnicire, ocupație, activitate, serviciu și a nu îngreuna măiestria argumentației. Să împrumutăm neologisme este un proces normal, similar cu ce s-a întamplat acum un secol și jumatate cu tinerii care studiau masiv în Franța iar la întoarcere au venit cu un bagaj de termeni pe care i-au introdus în uz. E ceva natural iar limba este un organism viu. Însă cred că problema intervine atunci când, dezbracați de toate aceste neologisme, cei care le folosesc agresiv rămân goi de substanță. În neputința încăpățânată de a arăta, cu orice preț, că fac parte dintr-o anumită categorie socială sau că sunt ceea ce ajung și ei să creadă că ar fi, devin prețiosi sau fancy…ca să mă exprim trendy. Strâmbă din nas dacă spui serviciu, pentru că se gândesc la femeia de serviciu (căreia i se spune, mai nou, asistent ecologic) … și orice este pentru ei un challenge. Absolutizăm formulări care pretindem că sunt singura variantă corectă și ajungem, astfel, să pierdem identitatea limbii romane, despre care DEX spune că are 80.000 de cuvinte.  Inventăm o arhitectură semantică în care bogăția limbii noastre este înlocuită de o “sacoșă de cuvinte la purtător” , ca să citez un prieten. Nu sunt împotriva neologismelor, atunci când în limba română nu există un termen adecvat. Consider că este firesc să spunem mouse și nu șoarece, dar când văd atâția care folosesc englezismele așa … cu un soi de superioritate, deși nu stiu să pună o cratimaă corect, îmi amintesc de coana Chirița (simpatică, de altfel) și frantuzismele ei. E un lucru foarte interesant în ceea ce priveste Comunicarea și o spun tuturor celor cu care lucrez: un bun Comunicator, alături de abilitățile pe care și le poate îmbunătăți continuu, trebuie să aibă un vocabular foarte bogat. Să cunoască sinonimele și înțelesul cuvintelor pe care le folosește. Și să nu se mintă! Pentru că, indiferent ce ne dorim, indiferent cât de departe ajungem, nu putem fi altceva decât noi înșine. ……să nu uit ! Mă tot amenință o tipă de la compania pentru care lucrez. Îmi scrie emailuri că mă dă afară dacă mai ajung târziu la job și se semnează Ceo. Tot aflu eu cine e!!!! PS: eu sunt “compania”. Ma numesc Laura Dragomir  🙂