Brâncoveanu Vinars – călătoria din 2023
Ce an semnificativ a fost 2023 pentru Brâncoveanu Vinars – cel mai valoros brand din portofoliul Alexandrion Group! Și o mare bucurie că l-am însoțit în această călătorie, ca brand ambasador! Brâncoveanu Vinars în 2023 A fost recompensat cu distincții la cele mai importante concursuri internaționale. A fost apreciat de participanții din întreaga lume la Bar Convent Berlin, cel mai mare și mai important târg comercial din industria barurilor și a băuturilor. Iar la BRIF – Bartender România International Fair & Tale a fost reper al excelenței. A fost savurat de colecționarii de artă la licitații de artă organizate de Artmark. A celebrat Ziua Gastronomiei – iar caracterul său rafinat, parfumul vanilat delicat care se îmbină cu note de fructe confiate și migdale a creat pairinguri unice. Brâncoveanu Vinars în revista Elle A povestit în revista Elle despre simfonia sa de arome. A participat ca partener, cu spiritul său revigorant, la Gala Elle New Media Awards și la Gala Elle Style Awards. A dansat pe arome de fructe proaspete și note lemnoase la Gala Viva Party. Aromele sale de nucă de cocos au țesut o narațiune elaborată și au însoțit oaspeții la Galele și evenimentele organizate de multe companii de-a lungul anului. Ca un bun comunicator și diplomat, a fost parte din conversațiile profesioniștilor din business. Le-au dat culoarea chihlimbarului cu nuanțe de mahon și mirosul lemnos de coajă de portocală. A fost gazda unei ediții din seria evenimentelor Private Club Experience – în care și-a încântat oaspeții, ca de fiecare dată. A strălucit la Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu Și a premiat personalități care, prin activitatea lor, și-au pus amprenta incontestabilă asupra culturii românești. A povestit în podcasturi despre complexitatea sa încântătoare. Despre cum, datorită nobleței sale, a cucerit consumatorii din peste 60 de țări unde este exportat și spune mai departe istoria din care s-a născut. A dovedit încă o dată că e unul dintre cei mai buni ambasadori ai României. A participat la Ziua Americii și a fost alături de românii din întreaga lume de Ziua națională a României – 1 Decembrie e chiar o zi specială, pentru că a fost savurat chiar și la Polul Sud, la minus 34 de grade. M-a însoțit în călătorii în UK, Iordania, Turcia, Bulgaria și Indonezia – pentru că în toate momentele de explorare și învățare, merită să-l ai aproape. A încântat participanții la cursurile de comunicare, public speaking și media training pe care le-am susținut. V-a însoțit în momentele importante de peste an – Paștele, Crăciunul, aniversări, ziua numelui sau când ați celebrat realizările, victoriile, curajul și ați hotărât să continuați, indiferent de provocări. Fiecare notă din buchetul său contribuie la armonia care definește acest spirit extraordinar. Căci atunci când savurezi Brâncoveanu Vinars, e ca și cum descifrezi o compoziție muzicală, în care fiecare strop spune povestea măiestriei și a esenței timpului însuși. Vă mulțumesc tuturor celor ce credeți în el, îl savurați cu bucurie și sunteți parte din această poveste! La mulți ani, nobilă licoare! O mare bucurie că te-am însoțit în această călătorie ca brand ambasador! Si că am fost recompensați cu premiul Ambasador de brand și Proiecte complexe de Comunicare în cadrul Galei Business Days! Să avem un 2024 plin de arome complexe și savoare, așa cum ești și tu!
Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu – ediția 2023
O mare bucurie și onoare să fiu parte a Galei Premiilor Constantin Brâncoveanu în cel de-al 3-lea an ca brand ambasador Brâncoveanu Vinars și în al 10-lea an al prestigiosului eveniment. Credința și curajul de a crede Pe scena Galei am vorbit despre Credință și despre curajul de a crede. Chiar dacă rațiunea are un rol foarte important în tot ce facem, credința și raționalul nu sunt ulei și apă. Iar într-o epocă în care e atât ușor să fii cinic, să cultivăm credința e una dintre cele mai importante abilități. Iar când spun credință, nu mă refer la o tradiție religioasă. Mi-e foarte dragă definiția din Pali – limba textelor budiste originale, în care cuvântul pentru credință este saddha. S-ar traduce aproximativ: să-ți pui inima. Și cred profund în cultivarea credinței ca practica de a ne pune inima în tot ce facem. Sau, cu alte cuvinte, să avem atât de multă încredere în noi că vom reuși, încât să facem primul pas chiar și atunci când nu putem vedea toată scara. În viața multora dintre noi, există cel puțin un moment în care credința a depășit dovezile. Când ne-am pus inima și am avut curajul de face primul pas, chiar și când nu știam ce urmează. Model de lidership în circumstanțe extreme E o poveste foarte frumoasă într-una dintre, poate, cele mai inspiraționale cărți de leadership pe care le-am citit. E despre viața celui mai cunoscut explorator polar – maiorul Sir Ernest Shackleton. A fost asociat cu 4 expediții de explorare a Antarcticii. Cea mai importantă e Expediția Transantarctică pe care a condus-o și care, deși nu a avut succes, a devenit faimoasă ca o poveste remarcabilă de perseverență și supraviețuire. La scurt timp după ce a pornit la drum, nava a intrat într-un banc uriaș de gheață. A înaintat cu greu câteva săptămâni, apoi o furtună a împins bucățile mari de gheață care au prins nava ca într-o menghină. Au erodat-o, era evident că se va scufunda – ceea s-a și întâmplat. N-a ajuns niciodată la Polul Sud, dar și-a adus toți cei 27 de oameni înapoi nevătămați după 18 luni de îngheț. Ernest Shackleton era celebru pentru cum recruta. Pe cei care se înscriau să facă parte din echipaj, îi punea să vină dimineață la ora 6:00, în cele mai îngrozitoare zile din punctul de vedere al vremii, cu un tren care oprea undeva unde era nimic. Îi aștepta acolo și le spunea că ăsta e felul în care recrutează oameni suficient de îndrăzneți să facă parte din echipajul său. A devenit model de lidership în circumstanțe extreme. Să construiești acolo unde ceilalți văd ca imposibil Și cred că asta e definiția nebuniei creatoare: să construiești ceva acolo unde ceilalți văd ca imposibil. Și mai cred că așa sunt toți oamenii care au construit ceva măreț. Au o suficientă doză de credință să miște lucrurile și știu valoarea de a-și pune inima pe un viitor incert. Au suficient curaj să ajungă în locuri unde nu este nimic și să dea viață proiectelor în care cred. Oameni care nu doar fac ce iubesc ci, mai ales, iubesc ceea ce fac. Iar asta îi inspiră să continue. Să-ți pui inima Să-ți pui inima ne împlinește, ne dă un sens, face munca în sine mai semnificativă. Creează valoare pe termen lung și ne dă un anumit gen de putere. I-am onorat, în cadrul Galei, pe toți creatorii care și-au pus inima. Și i-am invitat și pe cei din sală să-i onoreze, la rândul lor, pe cei care sunt ca ei: au credință, curaj și sunt fericiți să construiască. Putem construi ceva durabil doar dacă avem credință, dacă ne punem inima. Și astfel, pe măsură ce urcăm treaptă cu treaptă, începem să vedem și scara, pentru că ea se construiește sub pașii noștri.
Small Talk – o altă perspectivă
Cunosc oameni care simt un disconfort teribil doar la gândul că vor participa la evenimente de networking, la conferințe sau diverse întâlniri ori la petreceri unde nu cunosc pe cineva și vor trebui să se implice în conversații. Au un ideal de dialog dar se gândesc că vor trebui să vorbească despre vreme, parcare, trafic, copii sau despre cum să petreacă vacanțele viitoare. Simt că, atunci când o persoană spune ceva, trebuie invariabil să răspundă similar. O anecdotă despre un meci de fotbal trebuie să fie urmată de alta. Dacă cineva povestește despre o comandă online greșită, trebuie să vină cu propria experiență. Și toate astea, când ar fi atât de multe subiecte mult mai profunde și mai demne de o conversație reușită: viitorul umanității, soarta națiunii sau melancolia din inimile noastre. Se simt prinși în glume neproductive și nesincere și mai singuri decât ar fi vreodată în propriile case. Iată o altă perspectivă a ceea ce numim Small Talk: Small Talk sau acele discuții de început există dintr-un motiv practic. Ne oferă o bogată sursă de informații, ca să putem înțelege starea de spirit a interlocutorului nostru. Și astfel, să evaluăm ce subiecte de conversație mai profunde ar putea fi abordate în siguranță. Câteva minute ale conversației ne dau semnalele de care avem nevoie pentru a afla pe cine avem în față. Ne oferă timp să încercăm intimitatea cu oarecare detașare și să hotărâm dacă vrem să ne implicăm mai profund. În plus, nu subiectul în sine determină profunzimea unei conversații. Există moduri banale de a vorbi despre moarte și modalități semnificative de a aborda vremea (știu, pentru că am făcut emisiuni despre ”banala” vreme, care nu înseamnă doar gradele de pe o hartă). O minte cu adevărat profundă se poate concentra la fel de mult atât asupra jocului unui copil, cât și asupra puzzle-urilor vieții. Și e un snobism regretabil să confundăm eticheta cu conținutul și să abandonăm la un subiect doar pentru că nu e inclus în curricula academică. ”Conversații” În fond, sunt mari artiști care și-au bazat munca pe versiuni ale „conversațiilor”. La începutul anilor 1820, John Constable a pictat 50 de studii ale norilor de deasupra Hampstead Heath din Londra. A găsit frumusețe și o complexitate extraordinară în drama cerului aflată în continuă schimbare. Cu nu mai puțină deschidere, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Paul Cézanne și-a îndreptat atenția spre frumusețea încântătoare a merelor și a pictat zeci de studii despre aceste gustări modeste, așezate în boluri și pe bufete. Însuși Budismul ne învață că, pentru cei suficient de curioși să vadă, întreaga lume e concentrată într-un grăunte de nisip. Așadar, nu ar trebui să percepem nicio insultă în a vedea cele mai mărețe teme prin prisma discuțiilor mici, aparent nesemnificative. Orice subiect e demn de discuție Atât de multe lucruri putem afla despre o persoană dacă știm să ascultăm! Despre valorile ei, despre ce o încântă ori îi strică ziua, despre ce o face fericită și ce o poate dezamăgi. Despre ce și cum iubește, cât e de pasională, în ce crede ori dacă are personalitatea unui impostor. Citeam că frica de Small Talk are rădăcini în experiența copilăriei, când nu puteam influența dinamica unei conversații. Când simțeam că suntem victimele discuțiilor altora. Căci atunci nu aveam puterea să stabilim noi temele conversațiilor. Uneori, discuțiile la care asistam erau captivante (cumva, simțeam că eram invitați la masa oamenilor mari), alteori erau extrem de frustrante (părinții ori mătușa sau Moș Crăciun ne puneau să spunem o poezie). Oricum, în toate cazurile, subiectele nu erau hotărâte de noi. Însă ajunși la maturitate, e întotdeauna în puterea noastră să adresăm întrebări mai intime sau profunde. Să influențăm cursul discuțiilor. Să coborâm în adâncuri. Căci cineva care vorbește despre o banală călătorie cu avionul, e posibil să fi fost dezamăgit în dragoste. Să fi avut crize de disperare. Poate a încercat să dea sens relației cu un părinte dificil ori a avut momente în care s-a simțit confuz. Ori n-a mai găsit niciun sens în muncă. Și va dori să nu mai vorbească despre prețuri sau scumpiri, ci să împărtășească ce simte, ce visează cu ochii deschiși, să se conecteze cu celălalt la nivel profund. Să ne amintim că subiectele de conversație, chiar și cele aparent nesemnificative, pot fi primii pași către sinceritatea și intimitatea pe care toți ne-o dorim.
Ce-ți dorești tu, de fapt?
Ianuarie, 2024 O poză cu puștiul meu, în primele secunde din 2024, în Bali unde am călătorit în vacanța de iarnă. Vrea să fie serios și se abține să nu râdă de nebuniile pe care i le spun. Și câteva gânduri despre cel mai important lucru pe care l-am internalizat și care mă va ghida de acum încolo. E vorba despre Armonie – care înseamnă nu să fim înconjurați doar de frumos, bunătate, oameni minunați, zâmbete și gânduri bune. Nu să fim în permanență bine cu noi înșine și cu cei din jur. Toate astea sunt imposibil de realizat și ar fi o nebunie să credem că e măcar posibil. Căci în lumea asta există și urât, răutate, impostură, oameni toxici, minciună, dezamăgiri, așteptări neîmplinite, aspirații uitate și gânduri distructive. Și nu putem fi în permanență bine cu noi înșine ori cu cei din jur. Căci avem momente când o mai dăm în bară, când mai dezamăgim, când abandonăm, când mai uităm ce e important căci ne luăm cu urgențele (deseori ale altora). Când ne simțim obosiți, demotivați, când credem că lucrurile sunt într-un fel și, de fapt, erau la polul opus. Armonie Armonie înseamnă ca binele, frumosul, bunătatea, starea de bine – să predomine în fața a ce ne epuizează. Ca oamenii minunați din viața noastră să fie mai mulți decât cei toxici. Ca bunătatea față de noi înșine și cei din jur să fie mai multă decât criticile. Ca frumosul cu care ne înconjurăm sau ne înconjoară să fie mai semnificativ decât urâtul. Ca oamenii onești să fie mai mulți decât impostorii. Ca adevărul să fie mai mult decât minciuna. Ca zilele bune să fie mai multe decât cele în care suntem supărați sau suferim. Ca reușitele și împlinirile să fie mai multe decât problemele, neîmplinirile ori eșecurile. Claritatea din mintea noastră să predomine în fața ceții. Iar când reușim să ne facem astfel viața, abia atunci suntem în armonie – cu cei din jur și, mai ales, cu noi înșine. Și, pentru că mereu mă întreb cum s-ar putea aplica în Comunicare tot ce învăț, cred că am reușit și de data asta: Să fie armonie între întrebări și răspunsuri. Mai puține întrebări și mai multe răspunsuri. Dar doar dacă întrebările sunt bune. O singură întrebare, dacă e bună, generează multe răspunsuri care ne ajută să mergem mai departe, să creștem, să ne dezvoltăm, să ne găsim armonia. În plus, e mai ușor să ne amintim întrebările decât răspunsurile. Și cred că întrebarea bună e: Ce vrei tu, de fapt? Și te îndemn ca atunci când ești blocat, nu știi ce să faci, ești supărat, furios, dezamăgit, obosit, demotivat, să te întrebi: Ce-mi doresc eu, de fapt? O singură întrebare și răspunsurile vor veni iar ele te vor ghida. Căci e mai ușor să-ți amintești întrebările decât răspunsurile, rezoluțiile, promisiunile. Ce vrei tu, de fapt, pentru acest an și cei care vor urma?
Arta uitată de a-ți face prieteni
De ce e atât de dificil să cultivi o prietenie profundă? Înainte de a aborda întrebarea ”De ce prietenii sunt atât de greu de găsit?”, mai întâi să definim ce înseamnă o prietenie semnificativă. Instinctiv, toți știm diferența. Sunt oameni în viața noastră a căror companie o împărțim destul de des și pe care, dacă am fi întrebați, probabil i-am identifica ca prieteni. Interacțiunile noastre sunt întotdeauna cordiale. Îi admirăm din multe motive. Cu toate astea, conexiunea pe care o împărtășim cu ei e la nivel de suprafață. Conversațiile noastre se îndepărtează rareori de subiecte testate iar uneori trăim cu groaza de-a rămâne fără subiecte de conversație. Vag, suntem conștienți că împărtășim cu ei doar o mică parte din noi înșine. Iar ei pot simți la fel în prezența noastră. Dar există un alt grup, mult mai mic ca număr (avem noroc dacă e format din doi) cu care împărtășim o înțelegere profundă, intuitivă. Conversația e întotdeauna ușoară; simțim că putem vorbi cu ei despre orice – și adesea o facem. Sunt oamenii la care ajungem în cele mai dificile momente ale noastre. Cei pe care, dacă totul în viața noastră s-ar prăbuși, ne-am putea baza pe simpatie sau adăpost. Care e diferența dintre o simplă cunoștință și un prieten autentic? De ce îi întâlnim atât de rar pe aceștia din urmă – și cum putem găsi mai mulți? Ce face ca prietenia să aibă sens? Greșeala clasică pe care o facem e să presupunem că prietenia se bazează pe admirație reciprocă. Ne plac alți oameni – și suntem plăcuți, la rândul nostru – pe baza unor calități admirabile: inteligență, bun gust, simțul umorului, eleganță… Prin urmare, atunci când încercăm să ne facem noi prieteni, facem tot posibilul să părem impresionanți. Ne lăudăm cu diversele noastre realizări și ne străduim să fim cineva care merită cunoscut. Mai presus de toate, vrem să evităm să părem neputincioși, proști sau penibili. Așa că rămânem la subiecte testate și verificate, cum ar fi vremea sau cea mai recentă dramă a vreunei vedete. Și regurgităm opiniile la modă, pentru a nu risca să părem ciudați sau deplasați. Ăsta e motivul pentru care să ne facem prieteni semnificativi e atât de greu – și de ce prieteniile de conjunctură în care ne implicăm nu ne dau un sens al relației. Căci prietenia nu se bazează pe admirația reciprocă, ci pe opusul său: slăbiciunile reciproce. Prietenii noștri ne pot admira pentru calitățile și realizările noastre, dar nu asta e ce ne face doriți. Laturile noastre mai dezordonate și mai puțin strălucitoare sunt cele care ne fac candidați la prietenie. Prieteniile semnificative Prietenii noștri cei mai vechi și cei mai apropiați – cei pe care i-am putea numi ”semnificativi” – ne-au văzut de aproape. Ne cunosc defectele, slăbiciunile, eșecurile; cam tot ce ne-ar putea face mai puțin admirabili. Ne plac, nu din cauza acestor lucruri, ci datorită lor. În cele din urmă, prietenia e o recunoaștere a umanității noastre imperfecte. Umanitate construită nu prin auto-curățare atentă și tact, ci prin onestitate și vulnerabilitate. Așadar, atunci când întâlnim oameni noi sau discutăm cu cineva recent cunoscut, cum ar fi să renunțăm la pretenția noastră de a fi impresionanți? În loc să vorbim despre o promovare recentă sau o calificare academică, cum ar fi să împărtășim momentul în care am vărsat un pahar de vin pe rochie la un eveniment? Sau că am ratat o întâlnire importantă? Mai degrabă decât să rostim păreri acceptabile, să îndrăznim să le mărturisim pe cele care sunt contrare curentului. „De fapt, nu-mi place autorul X, care e la modă.” O astfel de abordare ar putea îndepărta câțiva oameni, dar nu pe cei cu care am construi o prietenie adevărată și semnificativă. Arta uitată de a-ți face prieteni Tindem să nu acordăm prea multă atenție faptului izbitor că adevăratele prietenii durabile s-au dezvoltat în anumite etape ale vieții noastre. În anii de școală ori la universitate, sau în primele luni într-o companie nouă ori când am devenit părinți. Ceea ce au în comun sunt contextele sau evenimentele. Prieteniile semnificative se dezvoltă atunci când lucrurile sunt intense și implică frumusețe, pericol, dramă și dezvoltare personală. Când, de exemplu, trebuie să ne confruntăm cu același profesor sadic care ne dă prea multe teme pentru acasă. Când trebuie să petrecem toată noaptea în bibliotecă pentru un examen. Când suntem nevoiți să înțelegem o ierarhie misterioasă la birou sau să ne dăm seama cum să hrănim un nou-născut. Nu e deloc ciudat că prieteniile apar astfel, căci ele sunt echivalentul actual al sarcinilor primordiale, cum ar fi construirea de adăposturi, vânarea animalelor sau culegerea recoltei. Avem tendința de a ne agăța de o credință ironică că trebuie să facem tot posibilul pentru a interacționa cu ceilalți în situații care sunt – în esență – cât mai lipsite de context și de evenimente. Locul favorit pentru cultivarea de noi prietenii tinde să fie un bar sau un restaurant în care putem garanta că nu ne vom confrunta cu o sarcină comună mai mare decât să sorbim o bere sau să cerem nota. Ar fi mult mai bine să căutăm (sau să creăm tacit) întâlniri în care să ne implicăm să atingem un obiectiv comun. Acesta poate fi ceva curajos – alpinism, scufundări – sau poate fi ceva mult mai banal, cum ar fi scoaterea unei pete de pe haină. Dacă vrem să construim prietenii adevărate, s-ar putea să avem nevoie, mai mult decât ne dăm seama, de o conversație onestă despre cine suntem, ce ne sperie, ce ne bucură și ce ne dorim cu adevărat.
Provocările Comunicării Indirecte
În trainingurile cu echipele din companii ori în antrenamentul 1:1 cu cei pe care îi ghidez, întâlnesc des o barieră în comunicare. Erodează încrederea în parteneri, dă nesiguranță relațiilor sociale ori de business sau chiar le distruge. Această barieră poartă numele Comunicare Indirectă. E prezentă și în relațiile personale – de fapt, mai ales acolo se manifestă în toată bogăția ei. Pentru că în intimitate suntem mai dispuși să ne comportăm așa cum simțim, căci n-avem public să ne judece. Iar cum Comunicarea nu e o pelerină magică pe care o purtăm în diverse contexte, ci manifestarea unui set de valori care ne ghidează comportamentele, bariera asta ne împiedică să construim relații care să ne împlinească. Comunicarea ideală între adulți Cu toții ne imaginăm cum ar comunica ideal adevărații adulții. Își înțeleg cu claritate propriile stări, exprimă cu încredere ce simt – dar fără furie sau amărăciune. Aleg momentul potrivit să spună ce simt, au încredere că vor fi ascultați. Nu vor ridica niciodată tonul sau nu vor începe să plângă. Din păcate, cred că foarte puțin din toate astea se întâmplă. Si asta pentru că suntem adulți – cei mai mulți dintre noi – doar raportat la vârsta cronologică și mai puțin în acord cu maturitatea interioară. În loc să comunicăm direct, clar și senin, avem tendința de a trimite o varietate de semnale confuze, indirecte, ciudate și complet inutile despre ce se întâmplă cu adevărat cu noi. Semnale care sfârșesc prin a deruta, înfuria și adesea plictisi partenerii noștri. Nici nu îi ajutăm să ne înțeleagă cu simpatie – dar ne supără profund că nu înțeleg prin ce trecem. Mai mult, suntem tentați să presupunem că altă cale nu există. Doar că lucrurile ar deveni mai simple dacă înțelegem barierele în comunicare și dacă am ști cum am putea comunica mai bine. Sunt patru mari trăsături ale modului în care funcționează mintea noastră și care contribuie la Comunicarea Indirectă: 1.Presupunem că ceilalți ar trebui să știe Nu există o credință mai comună (mai ales în dragoste) ca aceea că celălalt ar trebui să înțeleagă ce vrem, ce dorim, ce simțim și când ne deranjează ceva. Și asta fără să-i spunem în cuvinte. Purtăm în noi ideea puternică că ceilalți sunt cititorii minții noastre și că ar trebui pur și simplu să știe ce ne nemulțumește. Am mai scris despre asta, dintr-o altă perspectivă, în articolul De la așteptări și aspirații. 2. Ne panicăm Suntem speriați că nu vom fi înțeleși și ne comportăm în moduri care (credem că) ne garantează că vom depăși cele mai mari temeri ale noastre. În loc să le expunem calm, suntem înspăimântați că ne irosim viața alături cineva care și-a propus să ne facă zilele un iad. Uneori, devenim tăcuți. În anumite momente, ne cufundăm în muncă sau încercăm să ne amorțim durerea cu prea multă mâncare, dulciuri sau vin. Iar partenerul devine mai degrabă martorul comportamentului nostru exterior decât al suferinței interioare. Presupune, la rândul lui, că suntem agitați, că avem o perioadă dificilă, că suntem ocupați ori îmbufnați din cine știe ce motiv. Pierdem persoana de care avem atât de multă nevoie. Cum ar fi dacă i-am oferi celuilalt, cu deschidere și sinceritate, un ghid ca să ne-nțeleagă? Să comunicăm prin cuvinte ce exprimăm, de fapt, printr-un comportament înșelător? 3.Căutăm atenția în moduri regretabile Vrem ca partenerul nostru să-și îndrepte mintea cu generozitate și simpatie spre ce ne deranjează. Dar, în loc să explicăm, folosim strategii indirecte – și uneori dramatice. Nemulțumirea pe chip sau ieșirea furtunoasă din cameră e un semn că vrem să fim înțeleși. 4. Suntem îmbufnați Îmbufnarea e una dintre cele mai comune semne ale Comunicării Indirecte. Partenerul refuză să spună politicos și amabil ce-l deranjează – dar speră că celălalt va înțelege ce-i în neregulă și va fi pe deplin înțelegător. Iar când ne întreabă ce se întâmplă, răspundem îmbufnați „Sunt bine, nimic nu este în neregulă” (dacă ar fi fost, am fi spus că totul e în regulă). De fapt, ce vrem cu adevărat să spunem este: „Ar fi trebuit deja să înțelegi unde ai greșit și ce mă supără!” Doar că ce comunicăm este: ”Mă asigur că n-o faci, ca să-ți dovedesc cât de lipsit de sensibilitate ești!” Sună absurd – și chiar este. De ce e atât de greu să spunem ce gândim ori simțim, într-un mod care să construiască ori să consolideze relația și nu s-o erodeze? Întoarcerea în copilărie Originile Comunicării Indirecte sunt aproape întotdeauna în copilărie. Când, de multe ori, cei mici nu au capacitatea sau contextul să înțeleagă ce îi supără. Așa că aleg să nu spună ce simt, să sufere în tăcere, să facă crize de furie ori să bată din picior. Toate astea, la un copil, sunt semne că nu se simte înțeles ori important pentru cei din jur. Căci cea mai mare nevoie a unui om, dintre toate nevoile pe care le are, e să simtă că e important pentru cei care contează și pe care s-ar putea baza. Și relația cu părinții a contat: Ce făceau când erau supărați? Dar când tu erai supărat? Ai fost ajutat să-ți găsești cuvintele? Cum te-ai descurcat cu stările tale de supărare și furie? Cum ai fost încurajat să le depășești? Ideal e – și atât de simplu – ca atunci suntem în preajma cuiva care comunică greșit, să citim printre rânduri. Am înțelege că, pentru că nu știe cum să ne spună ce nu e în regulă, se comportă în moduri care trimit mesaje confuze și indirecte despre starea sa interioară. Și că în spatele crizelor lor sunt încercări dezorganizate de a fi înțeles cu bunătate. Căci e greu să fii copil, dar nici ușor să fii matur.
De la așteptări la aspirații
Tot întâlnesc oameni care spun că dacă vrei să fii fericit, să n-ai așteptări. Rareori, mai am în sala de training pe cineva care îmi spune că nu are nicio așteptare de la curs – și înțeleg că nu-și dorea să fie acolo, dar l-a trimis organizația. Cred că atunci când gândești și spui că nu ai așteptări, nu ai prea mari așteptări nici de la tine. Iar ăsta e unul dintre drumurile spre nefericire. Căci dacă nu ai așteptări, vei suporta tot ce nu-ți doreai să se întâmple: o relație nepotrivită, un mediu toxic la muncă, un angajat slab, un manager insuportabil … Dar chiar și când ai așteptări, tot nu-i de-ajuns. Căci dacă ai doar așteptări, ceilalți ar trebui să facă ce te-aștepți, să corespundă așteptărilor tale. Iar dacă nici asta nu se întâmplă, îți spui că mai bine nu le aveai și măcar nu erai dezamăgit. De aceea sunt importante aspirațiile – pentru că atunci când le avem, ne și implicăm pentru ca lucrurile să capete viață. Munca vieții de adult nu-i ușoară. Ca și-n copilărie, fiecare pas e nu doar o nouă etapă de dezvoltare, ci și renunțare la ce funcționa înainte – la ceva magie, la iluzia prețuită de siguranță, la unele idei sau convingeri … Ce vreau să spun e că dacă vrem să creștem, trebuie să fim dispuși să schimbăm scaunele, căci nu există compatibilitate permanentă între un scaun și o persoană. Și să trecem de la așteptări la aspirații. Altfel, ne blocăm într-un cerc în care stabilim așteptări cu privire la așteptări.
Când pui căruța cu euro înaintea cailor
Patronatele din turism cer și ele bani acum pentru promovarea turismului românesc. Bun, și au construit vreo Strategie de promovare? Au vreo viziune? N-ar trebui să o aibă înainte de a cere bani? Iar faptul că Turcia e dată exemplu e o mare prostie. Am fost în vacanță vara asta în Turcia și nu e totul roz acolo. Tot în vacanță am cunoscut și o studentă la geografie și turism pe post de ghid, venită în practică prin programul Erasmus. Plină de însemnătatea poziției dar total inutilă. Și pe alta care ne-a însoțit într-o excursie tot ca ghid și care a avut ca scop să se vadă cu iubitul ei. Iar asta are legătură tot cu promovarea României. Dar, să le luăm pe rând. Strategia inexistentă Înainte de a pretinde bani, care e Strategia pentru promovarea turistică? O Strategie unică, specifică și completă, ce să se potrivească României. Care să răspundă la cele 5 întrebări esențiale – coloana vertebrală a unei Strategii. Și care să arate direcția spre care ne îndreptăm. Care să fie flexibilă, căci chiar și o Strategie excelentă poate deveni rapid mediocră pe o piață dinamică cum e cea a turismului, care depinde de schimbări climatice, de pandemii, de conflictele politice internaționale și de veniturile turiștilor. Cu alte cuvinte, care e instrumentul după care se ghidează patronatele ca să inspire și să mobilizeze turiștii străini să aleagă România? Care sunt obiectivele și cum vor măsura succesul și progresul? Celebra Frunză – imaginea brandului nostru de țară care a costat 30 mil. euro nu e Strategie. Și am mari dubii că știu ce-i aia Strategie, dar vor bani. Despre Turcia Am fost în Turcia de nu mai știu câte ori, ani la rând cu fiul meu când era mic și de multe ori ca jurnalist în press trip-uri. O cunosc destul de bine și are locuri unice și fabuloase. Dar turismul nu mai merge așa bine. Nu vă lăsați păcăliți de hotelurile care par pline sau de mulțimile pe care le vedeți la obiectivele turistice. Multe hoteluri în construcție au fost abandonate, pentru că investitorii (îndeosebi cei chinezi) au renunțat. Dacă vă uitați pe șosele, veți vedea mult mai puține autocare și multe mini bus-uri. Pentru că a scăzut numărul turiștilor și au crescut prețurile. Și asta se răsfrânge asupra întregii industrii. În principal, mult mai puțini ruși vin în Turcia și ei erau baza turismului. Declinul De fapt, declinul a-nceput în 2015, în urma conflictului dintre Erdogan și Putin, care a interzis rușilor să mai aleagă Turcia ca destinație de vacanță. Apoi a venit pandemia. Iar anul ăsta Erdogan a fost din nou ales președinte și a crescut taxele în industria turismului, iar o parte din creștere se regăsește în pachetele de vacanță. În plus, nu atât de mulți turiști mai cumpără excursii. Noi am cumpărat pachet dublu de 15 zile, cu speranța să facem 5 excursii la diverse obiective turistice pe care fiul meu (15 ani) le-a ales. Am făcut doar 2 excursii, pentru că nu se înscriseseră destui turiști aflați în acea perioadă în vacanță în Turcia. Iar în cele 2 excursii am fost cu mini bus, pentru că cei înscriși au fost atât de puțini, că organizatorii n-au reușit să umple un autocar, ca în trecut. Studenta În una dintre excursii, am fost condiționați să mergem doar noi, cu o limuzină. Dar putem merge cu un grup! zic ghidului care venise la hotel să-i plătim excursiile. Nu se poate, așa e excursia asta. Care a și costat pe măsură, dar locurile pe care urma să le vedem erau unice. Vine limuzina și ne întâmpină o studentă la geografie și turism, care ne-a spus că face practică prin Programul Erasmus și că va fi ghidul nostru. Dar că nu e plătită pentru asta, tipsurile de la turiști sunt recomandate. Și ce faci de banii ăștia? o întreb. Că mâna care cere pomană fără să spună o poveste … Vă însoțesc! zice. Bun, acum te-ascultăm, zi-ne istoria locurilor unde mergem, detalii picante … cu alte cuvinte, fii ghid! Aaaa, doar vă însoțesc. Spre finalul excursiei, în Centrul Vechi din Antalya am stabilit o oră și un loc să ne revedem. Am stat ca fraierii să o așteptăm jumătate de oră, că ea se întâlnise cu iubitul ei, un alt student, deci avea treabă. A doua studentă În a doua excursie, am avut ghid turc, un tip tânăr și foarte bine pregătit, 2 facultăți și cu har de povestitor. Îl cheamă Eggeman. Avea și umor, a insistat să nu-i spunem Eggman (egg – ou, man – bărbat) Era secondat de o altă studentă româncă, venită în practică. La fel ca prima, a fost complet inutilă. Singura ei contribuție ca ghid au fost 2 intervenții la microfonul din bus, prin care ne anunța că dacă nu înțelegem engleza, ea ne traduce. Toți știam engleză. Poate spuneți că erau tinere, că au timp să învețe. Vă spun că nu e așa. Dacă până la 20 și ceva de ani când deja te pregătești pentru o meserie, nu știi cu ce se mănâncă, nu ai abilitățile dezvoltate – n-ai ce căuta în industria asta. Mai ales, nu ai curiozitatea aia vie să cunoști detalii picante din istorie și geografie pe care să le povești, Și s-ar putea ca unii cu aceeași lipsă de pregătire sau mentalitatea de a pretinde bani fără să-și facă treaba, să fie mâine în funcții de conducere. Și de ei să depindă dezvoltarea turismului. Lumea se schimbă Iar dacă ați citit până aici, vă îndemn să vedeți lumea asta fascinantă, căci totul se schimbă de la an la altul. Sunt obiective istorice care dispar, pentru că resursele naturale sunt limitate. Iar altele se închid. Citeam zilele trecute că vizitele la Sun Temple în Citadela incașă Machu Picchu din Peru au fost interzise pe termen nelimitat. Și vizitarea acestui obiectiv turistic este mega restricționat, ai timp limitat și ai traseu obligatoriu. Numărul mare de turiști din toți anii de când e obiectiv turistic a erodat structurile
Ghid de pairing cu Brâncoveanu Vinars
1 Octombrie este Ziua națională a gastronomiei și a vinului românesc. Ca brand ambasador , am pregătit pentru tine un Ghid care să te inspire să faci un pairing grozav cu Brâncoveanu Vinars cu această băutură nobilă. Vinars înseamnă vin ars și e o băutură alcoolică tradițională românească, obținută exclusiv din distilarea vinului. Denumirea vine din Transilvania, unde cuvântul „ars” înseamnă și „distilat”, adică supus încălzirii în alambic. Brâncoveanu Vinars este, așadar, un distilat de vin și nu un amestec de vinuri și alte distilate ori alcool, iar asta îl deosebește de brandy-urile generice. Datorită calității strugurilor de vin dar și a butoaielor de stejar în care călătorește 3, 5 sau 7 ani, Brâncoveanu Vinars se transformă și își îmbogățește culoarea și gustul. Dobândește, astfel, complexitate și rotunjime. E ceea ce se numește ”maturare” și, de aici, caracterul său sofisticat. Familia Brâncoveanu Vinars V.S stă la maturat 3 ani pentru a primi calificativul Very Special. Culoarea aurie, parfumul și aromele elegante de vanilie, fructe proaspete și note lemnoase fac din el o experiență plăcută. V.S.O.P (Very Superior Old Pale) călătorește mai departe și e învechit minim 5 ani. Are culoarea chihlimbarului, cu nuanțe aurii iar parfumul delicat, vanilat, se îmbină cu note de fructe confiate și migdale. Iar Brâncoveanu X.O (Extra Old) e învechit cel puțin 7 ani în butoaie de stejar. A rezultat, astfel, un transfer de arome bogate, rafinate, delicate și complexe ale unui cupaj de excepție. Are culoarea chihlimbarului cu nuanțe de mahon, miros lemnos, de coajă de portocală și arome de nucă de cocos și vanilie. Și așa, ajunge la tine ca să te încânte, căci e făcut cum trebuie, pentru ca tu să-l savurezi așa cum vrei. Până la capăt! Enjoy! 🥃
De ce ne îndepărtăm de partenerii noștri
În ultima perioadă, în discuțiile joviale cu prietenii mei am vorbit și despre despărțiri, despre relații încheiate și despre deschiderea lor de a mai încerca să fie fericiți. Nu c-aș fi expert în relații de dragoste, multe mai am de învățat. Doar m-am gândit la o altă perspectivă a cauzei îndepărtării partenerilor într-o relație. Explicația populară Povestea e bine cunoscută. Chiar și cei ce-au ales să rămână împreună foarte mult timp au trăit astfel de momente. Începem plini de afecțiune unul pentru celălalt și apoi, cu timpul, sentimentele se estompează. Munca devine prioritară, ne verificăm telefoanele în timp ce vorbim, nu ne mai interesează cum a decurs ziua celuilalt … E o explicație populară pentru acest îngheț emoțional. Aceea că oamenii se plictisesc în mod natural unii de alții, în același mod în care se plictisesc de orice altceva – de gadgetul care odată părea atât de uimitor, de filmul pe care obișnuiau să-l iubească, de o haină preferată… Răcirea relației ar fi, în această poveste, pur și simplu consecința inevitabilă a familiarității. O altă perspectivă Dar ar mai fi o altă perspectivă a înțelegerii, plină de speranță. Pierderea interesului nu e nici naturală, nici inevitabilă. Căci plictiseala e ceva mai complicat și mai plină de substanță. Se instalează pentru că ne simțim speriați, supărați sau răniți de partenerul nostru și pentru că nu am găsit o modalitate de a ne spune (nouă și celuilalt) ce simțim. Renunțarea poate fi un simptom al suferinței emoționale sau un mod de a-i face față. Suntem amorțiți în interior – nu doar puțin plictisiți. Nu iubim după standardele de viață ale adulților Iar cei care iubim într-o relație nu suntem adultul inventiv, cu experiență de viață și rezistent, pe care-l știm din alte zone ale vieții noastre. Căci când iubim, suntem infinit mai vulnerabili. Poate, când intervine plictiseala, ar trebui să ne imaginăm pe noi ori pe celălalt, ca pe o versiune a noastră mai tânără și mai lipsită de apărare. Așa cum eram copilărie – când s-au format atât de multe dintre nevoile și ideile noastre despre dragoste. Unui copil nu-i trebuie mult să se simtă rănit – el se sperie și se supără cu mare ușurință. Tocmai acest Eu vulnerabil e cel care continuă să ne ghideze inimile – chiar și când avem 30, 40 sau 50 de ani. Desigur, după standardele adulților, toate astea sunt copilării. Hai, comportă-te ca un adult!!! Doar că nu iubim după standardele de viață ale adulților. Ideal, cel din interiorul nostru care iubește ar putea spune ce-l nemulțumește și că se simte frustrat. Vocea lui ar fi caldă și fermecătoare, ca a unui copil. Însă rămâne tăcut. Ca în copilărie, poate nu înțelege ce e în neregulă, știe doar că suferă și se retrage ca să se protejeze – și asta se traduce într-un comportament care pare rece. Consecința e că, în timp, devenim confuzi, sarcastici și ușor iritabili. Ca să învățăm să facem față, cred că e nevoie de conștientizarea trăirilor și de înțelegerea acestei dinamici a sensibilității și a suferinței – și să le decodăm când indiferența coboară asupra relației. Căci e posibil să nu ne fi pierdut cu adevărat interesul față de partener. Și să ne gândim cum să construim un spațiu mental comun în care nemulțumirile – minore, în aparență – să poată fi spuse și dezamorsate în siguranță, fără riscul de a ne simți ironizați sau neluați în serios.