Sfaturi generale și sfaturi specifice
Cred că una dintre cele mai bune modalități de a ne îmbunătăți performanța este să schimbăm locul de unde începem ceva. Nu e necesar să începem de la baza muntelui pentru a ajunge în vârf. Putem învăța de la oamenii care au urcat muntele înaintea noastră. Valorificarea muncii oamenilor care au făcut deja ce vrem noi să facem ne schimbă poziția de pornire. În fond, am făcut asta inconștient toată viața. Să ne amintim cum am învățat matematica în primii ani de școală. Muntele a fost escaladat de Newton cu mulți ani în urmă. Sau să vorbim în public, convingător, cu pasiune și creativitate. Muntele oratoriei a fost urcat de Demostene, care a stabilit standardele. Și, deși s-ar putea să nu ajungem niciodată în vârf ca ei, cu siguranță nu pornim de baza muntelui. Învățarea din munca celor de dinaintea noastră ne ajută să începem mai sus de bază. Apoi, majoritatea lucrurilor pe care le învățăm în școală se schimbă, încet, an de an. În lumea reală însă, multe din ceea ce trebuie să știm pentru a merge înainte se schimbă rapid. Alege cu înțelepciune Ce-am vrut să spun cu această introducere? Alege cu înțelepciune cu cine să te sfătuiești când ai o provocare. Să găsești oameni a căror experiență putea fi aplicată cu succes în trecut și să și reușești să înveți de la ei ce să faci acum – nu e întordeauna cea mai bună abordare. Căci experiența poate fi înșelătoare. Iar astfel de oameni sunt rari. De exemplu, când începi un nou loc de muncă sau treci pe o altă poziție în cadrul organizației, cere un sfat NU de la cineva care a ocupat această poziție cu 20 de ani în urmă. Chiar dacă e bine intenționat, sfatul specific pe care ți-i oferă pentru ca tu să urci muntele s-ar putea să nu mai fie relevant. A funcționat acum 20 de ani, dar mediul s-a schimbat prea mult. Dar sfatul general e prețios. În schimb, găsește persoana care tocmai a fost promovată din rolul în care ai fost angajat și cere-i un sfat specific. Insist pe specific. Căci acea persoană deține instrumentele, tehnicile, abilitățile care au funcționat în aceeași situație în care tu te afli acum. Dacă vorbești cu cineva care a urcat pe munte cu mult timp în urmă, probabilitatea este ca sfaturile specifice să nu fie la fel de relevante pe cât s-au schimbat lucrurile. Așa îți controlezi poziția de pornire mai mult decât crezi. Pentru sfaturi specifice, găsește pe cineva cu un pas sau doi înaintea ta. Pentru sfaturi generale, găsește pe cineva mai în vârstă, care poate pune lucrurile în perspectivă.
Cum să comunici altora cine ești
Despre promovarea B2B pe rețelele de socializare am vorbit la Canal33 Una dintre cele mai mari temeri ale oamenilor, care îi bântuie când ies în lume și socializează, este că sunt plictisitori. Cred că este un blocaj mental pentru că, în realitate, nu îndraznesc (sau nu stiu cum) să le comunice și altora cine sunt de fapt. Din fericire, darul de a fi interesant nu este nici exceptional, nici un talent special. E nevoie doar de onestitate. Persoana pe care o considerăm interesantă este, în esență, cineva „viu”, pe care o dorim cu ardoare în interacțiunile sociale, o persoană care să semene cu o idee necenzurată, care să ne reasigure că nu suntem singuri cu tot ce simțim mai năucitor în noi înșine. De la ce să pornești? De la ce deții: Reputație Abilități Gândurile din capul tău Atitudinea Valorile Pasiunile Cum să fii mai îndrăneț? O mare parte din disconfortul nostru înnăscut este frica noastră de a ni se spune „Nu”. Că nu suntem plăcuți ori că vom fi refuzați. Însă, ca de exemplu într-o negociere, ‘Nu’ nu este sfârșitul ci începutul. „Nu” nu este un zid, ci fereastra prin care treci și spui „Hai să mergem mai departe!” Așadar, pornești de la ce deții. Apoi diferențiază-te! Iar pe măsură ce faci asta și crești, întoarce-te la întrebarea cheie: Ce deții de fapt?
Podcast: Schimbarea obiceiurilor și a comportamentelor
Despre înțelegerea rațiunii din spatele deciziilor anterioare atunci când vrei să schimbi ceva, am vorbit în podcastul Brands@Work, realizat de Cristina Norocel și Adrian Burlacu. Îl poți asculta aici Pe scurt O componentă de bază a schimbării este înțelegerea rațiunii din spatele deciziilor anterioare. E o lecție de gândire numită ”Chesterton’s Fence”. În esență, un îndemn de a face schimbări doar după ce am înțeles de ce am ajuns într-un anumit punct. Ne reamintește că nu știm întotdeauna mai bine decât cei care au luat decizii înaintea noastră. De asemenea, nu putem vedea toate nuanțele unei situații până când suntem intimi cu ea. Căci, dacă nu știm de ce cineva a luat o decizie, nu o putem schimba în siguranță sau nu putem concluziona că a greșit. Așadar, primul gând pe care să-l avem în minte înainte de a modifica un aspect al unui sistem este înțelegerea acestuia. Să-l observăm în întregime. Să înțelegem cum se interconectează cu alte aspecte. Să aflăm cum funcționează și apoi să începem schimbarea. ”Chesterton’s Fence” – să-i spunem Gardul (sau zidul) lui Chesterton, deci această lecție de gândire se aplică în orice context în care vrem să schimbăm ceva: în companii, în business sau în viața personală. Ca să putem schimba în siguranță un obicei, e importantă înțelegerea nevoii de bază de la care am pornit. Iar cel mai important pas în a avea succes în orice este ca, mai întâi, să fii interesat.
Podcast: Rolul unui Brand ambasador
Am vorbit în podcastul #Brands@Work, realizat de Cristina Norocel și Adrian Burlacu despre experiența ca Brand Ambasador Vinars Brâncoveanu despre diferența dintre un brand ambasador și un influencer despre ce unește un brand ambasador cu brandul pe care îl reprezintă și despre cum ajungi unde vrei să fii – un proces care include abordări noi și diferențiate în funcție de context și de ce își doresc cei cărora te adresezi Poți asculta podcastul aici. Pe scurt E importantă distincția între brand ambasador și influencer. Cea mai mare diferență constă în relația pe care fiecare o are cu marca în sine. Brand Ambasadorul este cineva credibil, care transmite mesaje credibile despre brand, conectează oamenii în jurul brandului și interacționează cu aceștia pe termen lung. Este un chip și o voce a mărcii și are capacitatea de a crea, în timp, o schimbare în relația publicului cu brandul prin conștientizarea atuurilor mărcii. Cât mă privește, I eat, live, and breathe Brâncoveanu V.S, Brâncoveanu V.S.O.P și Brâncoveanu X.O vinars. Fiecare produs are o poveste în care cred și care responsabilizează, împuternicește și educă, prin experiențe premium. Vinars Brâncoveanu este cel mai valoros produs din portofoliul Alexandrion Group. Eeste un brand românesc multiplu medaliat la cele mai prestigioase concursuri internaționale. Este exportat în peste 50 de țări și, astfel, spune povestea lui Brâncoveanu întregii lumi. E printre cei mai buni ambasadori ai României și este un privilegiu să-l reprezint, ca Brand Ambasador. În esență, sunt consumatorul care descoperă și explorează – ca și publicul căruia mă adresez și căruia îi povestesc aceste experiențe.
Ce să ai în minte când realizezi o Strategie
Despre importanța, scopul și pașii realizării unei Strategii, am vorbit în podcastul Brands@Work, realizat de Cristina Norocel și Adrian Burlacu. Îl poți asculta aici Pe scurt: La fel ca și catârii care pot transporta încărcături egale cu aproximativ 20% din greutatea lor corporală, documentul care include Strategia este, adesea, foarte încărcat. Prea multe strategii includ și declarația de misiune, viziunea, o listă de valori durabile, angajamente față de diferite părți interesate și chiar obiectivele de bază ale afacerii. Scopul strategiei e să elimine ambiguitatea. De aceea, e important să faci diferența între ce vrei să schimbi și ce vrei să rămână. Când îți este clar, elimini și presiunea de a pune totul într-un singur document. Așadar, faci 2 liste: ce se va schimba și ce nu se va schimba. Ce nu se va schimba – Această categorie include toate adevărurile care fac parte din narațiunea organizației: misiune, valori, priorități, promisiuni. Orice marcator care începe cu cuvintele „Continuăm să facem asta …” e un candidat evident pentru lista cu ce NU se va schimba. Misiunea nu ar trebui niciodată modificată. Altfel, te joci cu misiunea pe propriul tău risc. Ce se va schimba – Acesta este documentul Strategie În cei 20 ani în redacții de televiziune și 10 de traininguri cu top & middle management, am observat importanța separării a ceea ce se va schimba de ce nu trebuie să se schimbe. Motivul este că dacă poți schimba orice despre o companie, atunci aceasta nu mai are niciun motiv de a fi – este una dintre lecțiile cheie de leadership pe care le-am învățat. Atunci când pornim la drum să facem o Strategie, să ne amintim că nu ceea ce nu ştim ne bagă în belea, ci ceea ce ştim prea bine, când de fapt lucrurile stau altfel decît credem noi. O companie ar trebui să știe că dezvoltarea unei strategii de comunicare nu este o pierdere de timp. O ajută să transmită publicului mesajul mărcii.
Curajul social sau cum să faci față hărțuirii
Am dezvoltat acest subiect la Digi24. Poți vedea înregistrarea pe YouTube. Cel mai nou studiu la care au contribuit profesori și cercetători specializați în psihologie socială arată că oamenii au devenit mai agresivi social mai mult ca oricând. La întrebarea: „Când citiți sau auziți cuvântul hărțuire, vă imaginați un copil/adolescent sau un adult?”, 70% dintre respondenți au spus „copil/adolescent”, în timp ce doar 30% au răspuns „adult”. CONTEXT Majoritatea conversațiilor despre hărțuire, agresivitate ori bullying se concentrează în jurul copiilor, dar adevărul este că hărțuirea în rândul adulților este la fel de îngrozitoare. În plus, adulții nu se comportă doar la fel de rău ca și copiii. Se comportă mai rău. Iar hărțuirea în rândul adulților a crescut semnificativ. Acest lucru este de 2 ori distructiv, deoarece adulții agresivi își rănesc atât victimele adulte, cât și proprii copiii, care învață cum să interacționeze, urmărindu-și părinții. EVOLUȚIA Din punct de vedere pur evolutiv, hărțuirea și agresivitatea funcționează foarte bine. Se perpetuează eficient, ca și celulele canceroase. Și cam asta e tot ce face eficient. Cu toate acestea, apelurile la decență în rândul adulților sunt acum tratate ca cerințe nerezonabile și depășite. Deoarece comportamentul agresiv este deghizat în libertate de exprimare, ceea ce descurajează țintele să raporteze abuzul. Răbdarea și politețea sunt privite, cumva, ca cereri extravagante. Mai mult, multe femei nu înțeleg semnificația agresiunii. Consideră că agresiunea poate fi doar fizică iar verbală e doar jignirea. Această nouă normalitate ne atinge aproape pe toți, iar omniprezența îi dă aspectul permanenței. Parte a problemei are rădăcini în trecutul persoanelor agresive. Sunt sigură că nimeni nu se trezește într-o dimineață și hotărăște că de astăzi va fi agresiv ori violent verbal sau fizic. Atât observația de zi cu zi, cât și știința comportamentală ne arată în mod covârșitor că bunătatea + respectul dau rezultate mai bune pentru colaborare și îndeplinirea sarcinilor. Pentru funcția cognitivă, sănătatea fizică și mentală a fiecăruia dintre noi și ne permite să ne îndeplinim obiectivele mai eficient. Și atunci, de ce ne este atât de ușor să să permitem ce este rău, dar atât de greu să încurajăm ce e corect? Întotdeauna au existat actori răi și au existat spectatori. Ceea ce cred că s-a schimbat substanțial în ultimii ani este orientarea omului obișnuit. Ceva s-a modificat în modul în care omul obișnuit vede lumea, se comportă și tolerează comportamentul rău al altora. Iar agresiunea relațională a luat amploare. Oamenii au devenit mai agresivi social ca oricând. CAUZELE AGRESIUNII ȘI HĂRȚUIRII E posibil ca agresivitatea relațională să se simtă mai acceptabilă din punct de vedere social – mai puțin primitivă – decât agresiunea fizică Sau, poate, normalizarea hărțuirii online a normalizat hărțuirea offline Cert este că prețul psihologic, social și economic al agresiunii pentru indivizi, organizații și societate este uluitor. Căci comportamentul agresiv și hărțuirea nu se limitează la copii sau adolescenți ori pe rețelele sociale. Este peste tot – în politică, la locul de muncă, în trafic și printre vecini. Pare a fi noua normalitate. CE-I DE FĂCUT? E un curent acum numit CURAJUL SOCIAL. Oamenii să aleagă conștient să adopte comportamente curajoase, deoarece aceste comportamente reflectă valorile lor de bază. Nu accepți și reacționezi ferm (nu dur) pentru că acestea sunt valorile tale, în timp ce hărțuitorii au doar tupeu și gura mare. Dar Curajul social nu este întotdeauna glorios. Cele mai curajoase acțiuni ale tale nu te vor transforma neapărat într-un erou în ochii celorlalți. Poți avea conversații dificile, dureroase sau înfricoșătoare. Însă fiecare dintre noi poate învăța să devină o inimă curajoasă, iar actele de curaj social ale altora ne amintesc de asta. Putem face mai bine și putem face asta împreună. Unele medalii se prind pe suflet, nu la rever. Dacă te concentrezi pe negativitatea care vine din partea altora și pe hărțuire, te vei lovi de acestea ca de un zid. Mintea ta merge acolo unde îți e concentrată atenția. Imaginează-ți că ești pilot de curse și mintea ta e concentrată pe barierele ce separă pista. Sunt șanse mari să intri în zid. Așadar, concentrează pe drumul tău! Sau, imaginează-ți că ești pe un teren și tu ești cel care joacă. Ignoră huiduielile. De obicei, vin de pe locurile ieftine.
Munca în echipă și (de)motivația
Munca în echipă e omniprezentă în viața noastră. În sport, la școală, în familie, sarcinile importante și dificile sunt adesea abordate în echipe. La fel, în sala de operație acționează o echipă de medici, piloții au întotdeauna un copilot iar indivizii nu fac (de obicei) singuri un guvern. Sau, cel mai generos exemplu din aceste zile – echipele Uniți pentru Ucraina din toată lumea. În echipe, membrii se sprijină reciproc. O persoană o poate înlocui pe cealaltă, iar colegii de echipă pot învăța din cunoștințele și abilitățile celorlalți. Există beneficii evidente ale muncii în echipă în ceea ce privește ajutorul și cunoștințele împărtășite. Însă nu așa se întâmplă în toate echipele. Am observat asta la unele echipe cu care lucrez la traininguri sau la cele formate din studenți, la workshopurile pe care le fac pentru ei. Uneori, munca în echipă e demotivantă. Și sunt oameni care, în unele echipe se implică iar în altele muncesc mai puțin. De ce ar putea o persoană să-și dezamăgească echipa într-o situație, dar să dea totul într-un alt context? În germană, TEAM este un acronim pentru ”Toll, Ein Anderer Macht’s” (Grozav, altcineva o face!) Pentru psihologi, fenomenul în care oamenii își reduc efortul când lucrează la o sarcină în echipă este cunoscut sub numele de inactivitate socială. Iar unele studii arată că munca în echipă poate reprezenta o dilemă socială, în care oamenii trebuie să aleagă: între ce e mai bine pentru echipă (să lucreze din greu pentru ca echipa să performeze) și ce e mai bine pentru ei înșiși (să-și reducă efortul pentru a-și economisi energia) Însă cele mai noi cercetări arată că munca în echipă nu are efect motivant sau demotivant în sine. Depinde, însă, foarte mult de modul în care este proiectată munca. Câteva criterii care te pot ghida: CUM ÎȘI PERCEP OAMENII MUNCA De exemplu, atunci când oamenii care lucrează ca parte a unei echipe își percep propria muncă ca fiind irelevantă nu simt că aduc o contribuție semnificativă la performanța echipei lor. Ei tind să dea dovadă de mai puțin efort decât ar face-o atunci când lucrează singuri. În astfel de cazuri, oamenii simt că efortul lor nu este necesar și, prin urmare, e rezonabil să-și economisească energia. Sentimentul de inutilitate poate apărea, de exemplu, când performanța echipei depinde numai de cel mai puternic membru – dar știi că această persoană nu ești tu. Sau când contribuția ta la performanța echipei pare a fi irelevantă. În schimb, atunci când oamenii își percep contribuția la rezultatul echipei ca indispensabilă, tind să dea dovadă de efort mai mare decât ar face-o atunci când lucrează singuri. Aceste „creșteri ale efortului” se pot datora membrilor echipei care sunt prosociali și le pasă ca și ceilalți să reușească. Astfel, membrii se simt și mai bine cu ei înșiși, căci se văd ca ființe umane utile și competente. NIVELUL ABILITĂȚILOR ȘI COMPETENȚELOR Când lucrează în echipă, indivizii își compară de obicei propria performanță cu performanțele coechipierilor. Dorința de a ne evalua este una de bază. Oamenii se străduiesc adesea să egaleze sau să depășească performanța altora, ceea ce face ca lucrul cu colegii de echipă puțin mai buni să fie o experiență foarte motivantă. Cu toate acestea, atunci când membrii echipei diferă prea mult în ceea ce privește abilitățile lor, efectul motivant e mai puțin probabil să apară. Ca și când sarcina specifică pe care o îndeplinesc este personal irelevantă. Iar pentru cei mai puțin pregătiți, lucrul cu un coechipier net superior poate duce chiar la frustrare și la sentimentul de eșec. ORGANIZAREA MUNCII CA O SERIE DE SARCINI SUCCESIVE O altă modalitate de creștere a motivației este organizarea muncii ca o secvență de sarcini succesive. Astfel, membrii echipei pot începe să lucreze doar atunci când un coechipier și-a încheiat cu succes partea. Ca la concursurile ștafetă. În munca secvențială, membrii care intră în scenă mai târziu pot compensa performanțele mai slabe ale membrilor anteriori și se pot simți deosebit de motivați. De fapt, am observat că a fi indispensabil era și mai important în echipele nou formate, chiar când oamenii lucrau la o sarcină destul de plictisitoare. KUDOS E adevărat că atunci când suntem evaluați, nu ne putem ascunde în mulțime și să facem mai puțin pentru echipă. Cu toate acestea, cercetările arată că doar monitorizarea nu determină oamenii să dea ce-i mai bun din ei. Ca soluție, managerii ar putea face vizibile contribuțiile membrilor echipei pentru toată lumea. La fel cum, în unele companii, este afișată performanța angajaților individuali. Însă pentru ca oamenii să se poată compara în mod semnificativ cu alții, propria performanță ar trebui să fie clar identificabilă, la fel ca cea a coechipierilor. Totuși, rețineți că efectul este mai probabil atunci când un membru al echipei se poate compara cu un coleg moderat superior. Astfel, este recomandabil să formați echipa astfel încât membrii să fie similari în abilitățile lor și doar cu unii oarecum superiori, pentru a stimula motivația celorlalți. BENEFICII ALE MOTIVAȚIEI Există beneficii în ceea ce privește motivația, în funcție de circumstanțe. Exemplul ștafetei în sport ne amintește că a face parte dintr-o echipă îi poate determina pe oameni să „meargă mai departe”. Dar mai sunt și alți factori motivanți în joc: oamenii se simt mai motivați când colegii lor îi susțin social (de exemplu, prin aplauze) sau când lucrează la o sarcină care le îndeplinește nevoia de conexiune Motivația individuală în cadrul echipelor este printre cele mai vechi subiecte de cercetare în psihologia comunicării. Important e cum proiectăm munca în echipe, într-un mod care să îmbunătățească motivația membrilor acestora. Ca ”împreună” – toată lumea, să realizeze mai mult. PE SCURT Munca în echipă poate fi o dilemă socială în care oamenii aleg între ce e mai bine pentru echipă (să lucreze din greu pentru a obține o bună performanță a echipei) și ce e mai bine pentru ei înșiși (să-și reducă efortul pentru economisirea resurselor) Munca în echipă nu are efect motivant sau demotivant în sine. Depinde foarte mult de modul în care este proiectată și
Rescriem scenariul, rescriem rezultatul
Prin 2019, mă întâlnesc cu cineva cu care am împărțit scena la câteva conferințe și de la care am învățat multe. E tipul acela de om care nu e amabil dar care-ți spune cu amabilitate, fără ocolișuri dar cu bunătate lucruri pe care nu le vezi. Într-un cuvânt, un om pe placul meu. Urma să vorbim despre un proiect. Scot din rucsac un caiet ca să notez ideile ce ne veneau și, când recapitulam, se uită la ce-am scris și-mi spune: ”Ai un scris frumos, bastonașele de la g, j, p le faci foarte lungi – asta arată că ești cu picioarele pe pământ. Dar uite, cele de la b, d, l, t sunt mai scurte decât celelalte. Poate că nu tinzi destul de sus, că doar te duce mintea.” Cuvintele lui m-au urmărit câteva zile. Și dacă avea dreptate? Dacă puteam face lucruri mai mari și nu mă apucasem încă de ele? Scrisul de mână Scriu mult de mână. Când îmi vin idei pentru traininguri, discursuri, prezentări, articole, postări, le scriu întâi de mână, apoi le trec în laptop. Biroul meu e plin tot timpul cu hârtii și postit-uri pe care le rup, după ce am notat ideile în foldere. Scrisul de mână ne ajută în multe feluri: o mulțime de simțuri sunt activate, literele sunt ca niște cârlige cu care tragem amintiri din memorie, ne ajută să ne facem ordine în gînduri și ne dă claritate. În vîrful pixului avem un set de neuroni. Epilog Long short story, de atunci, conștient, bastonașele în sus de la literele cu cu pricina sunt foarte înalte. Le fac uneori caraghios de înalte și zâmbesc. Chiar și la traininguri când scriu pe flipchart, dacă nu mi se par suficient de înalte, le ajustez instant. Mi-a devenit reflex și le asociez cu creșterea, cu dezvoltarea, cu inovația. Când scriu un proiect îmi spun: Hai, că poți să-l faci mai bine! Când scriu o postare, un speech, o prezentare, îmi spun: Hai, că poți să exprimi complexitatea în simplitate. Și uite așa, de la 4 litere, gândesc altfel și acționez altfel. Și ajung mai repede unde îmi propun. Mă gândeam că felul în care scriam de mână înainte era ca un scenariu. Durează mult ca scenariile să se înrădăcineze (la fel ca scrisul de mână). Și s-ar putea ca scenariile să ne stea în cale, pentru că le considerăm singura noastră opțiune. Ca atunci când începi ceva, sau te vezi cu cineva, sau ajungi într-un loc nou. Dar dacă ești doar curios? Rescriem scenariul, rescriem rezultatul.
Vinars Brâncoveanu și istoria distilării
Brâncoveanu Vinars se naște dintr-un proces meticulos de distilare, esențial pentru construirea identității sale. Apoi, în călătoria de 7 ani pe care o face în butoaie de stejar, dobândește aromele complexe care-l definesc. Distilarea are o ilustră și îndelungată istorie. Începe în jurul anului 2000 î.Hr. în China, cu distilarea plantelor medicinale. Nu era străină nici popoarelor din Mesopotamia. Iar alchimiștii din Alexandria o practicau ca parte din ritualul de eliberare a durerii din suflet. Cea mai veche rețetă de distilare a vinului îi aparține lui Anaxilau din Tesalia, care a fost expulzat din Roma pentru practicarea magiei. Însă primul echipament de distilare a fost inventat de o femeie remarcabilă: Hypathia din Alexandria – matematician, astronom, inventator, muzician, filosof. Iar alambicul, așa cum îl știm azi, e opera alchimistul Jabir ibn Hayyan – considerat în lumea arabă părintele chimiei. Distalarea în literatura greacă Grecii antici au consumat butoaie de cerneală pentru a omagia puterea sacră a licorilor îmbătătoare și pe Dionis – zeul vinului și fertilității. I-a învățat pe muritori să cultive vița de vie iar când era binedispus aranja să țâșnească din țărână lapte, miere și vin. Poeții descriu cum menadele – nimfele care l-au crescut pe Dionis și care apoi i-au devenit însoțitoare, dădeau adevărate spectacole când intrau în starea de exaltare declanșată de dans și alcool și își pierdeau controlul. Nu că l-ar fi avut vreodată. Dar în astfel de momente, puneau pe capul celor ce urmau a fi purificați, vase de bronz pline cu băuturi distilate și le dădeau foc. Asta până s-au prins cum să păstreze flăcările teatrale dar să mai rămână și ceva păr și haine pe bieții muritori, ca să nu se purifice de tot. Distilarea și școlile de medicină Prin secolul al VI-lea, perșii practicau distilarea la școlile de medicină. Iar 3 secole mai târziu, arabii foloseau alambicuri mari și elaborate pentru experimente inovatoare, încercând să descopere elixirul vieții. Chiar și Biserica și-a depășit, în cele din urmă, opoziția față de băuturile spirtoase distilate. A permis mănăstirilor să găzduiască alambicuri, pentru a face aqua vitae sau apa vieții, botezată prin foc. Desigur, nici casele regale nu au rămas mai prejos și au angajat distilatori, care ocupau un loc de cinste la palat. Prima carte tipărită despre producerea distilatelor care tratau o varietate de afecțiuni a apărut în Germania, în 1477. Se recomanda o linguriță de ”apa vieții” în fiecare dimineață pentru a preveni îmbolnăvirea. Iar dacă i se dădea unui muribund, acesta își mărturisea pe patul de moarte și cele mai ascunse secrete. Tot în această perioadă, băuturile distilate au fost incluse și în cărțile de bucate, ca să pună în valoare preparatele culinare. Licențiere și impozitare Prin secolul al XV-lea, autoritățile germane deveniseră preocupate de pericolul consumului de băuturi spirtoase, deoarece oamenii fără experiență medicală au început să monteze alambicuri acasă și să-și vândă marfa doritorilor. Abia 2 secole mai târziu a devenit obișnuită distilarea în alambicurile industriale. A fost o perioadă frământată de lupte pentru licențiere și impozitare. Tot pe atunci, consumul de băuturi spirtoase distilate și-a pierdut asocierea cu simbolismul spiritual și tratamentul medical. În schimb, a devenit o problemă de sănătate publică, pe măsură ce abuzul de băuturi spirtoase (adesea de calitate îndoielnică) scăpase de sub control. Distilarea și Brâncoveanu Vinars Cert este că venerația pentru băuturile distilate a rezistat, ca o dovadă a originilor străvechi și a puterii lor misterioase. Etimologic, distilare înseamnă „separare, picătură cu picătură”. Brâncoveanu Vinars le adună laolaltă și le dă valoarea pe care o merită. Înnobilat prin foc și îmbogățit în timp, are multe să-ți povestească. Îți va spune că e cules din istorie și făcut așa cum trebuie, pentru ca tu să-l savurezi așa cum vrem. Până la capăt.
Cum să scapi de obiceiurile toxice
În sala de training, mi-am provocat cursanții la o discuție despre obiceiurile care îi împiedică să-și atingă obiectivele – adică despre acele deprinderi câștigate prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni. Și despre cum comunică prin comportamentul lor în fiecare moment, chiar dacă nu sunt conștienți de asta. Căci orice comportament e o formă de comunicare. Cum apar obiceiurile toxice Cu toții, la un moment dat, încercăm să schimbăm un obicei pentru a ne îmbunătăți viața. Dacă îmbrățișăm un obicei prost, e admirabil să încercăm să-l eliminăm. Doar că multe încercări eșuează, pentru că obiceiurile proaste nu apar de nicăieri. Nimeni nu se trezește într-o zi și decide că vrea să se uite la televizor până la primele ore ale dimineții, sau să se îngrașe ori să nu ducă lucrurile la bun sfârșit. Obiceiurile proaste evoluează, în general, pentru a servi unei nevoi neîmplinite: lipsa de conexiune, de confort, distragere de la anumite gânduri … Încercarea de a elimina obiceiul și de a lăsa restul neatins nu elimină nevoia și poate duce la înlocuirea obiceiului cu unul la fel de dăunător sau chiar mai rău. Din acest motiv e importantă rezolvarea nevoii de bază, schimbarea în pași mici, care te duc unde vrei să ajungi. Pașii spre schimbare Dar dacă schimbările mici creează rezultate mari, atunci de ce succesul e atât de departe? Răspunsul se rezumă la un singur cuvânt: disciplina. Nu mulți oameni au o disciplină consecventă atunci când vremurile sunt bune. Au și mai puțină în perioadele de stres. Oricine poate face ceva o dată. Nu toată lumea o poate face constant. E comun să mănânci sănătos. A mânca sănătos toată săptămâna nu este. Să alergi ocazional e simplu. Să alergi în fiecare dimineață nu este. Să mergi la culcare la timp o dată e ușor. A face asta aproape mereu nu este. A te poziționa pentru succesul viitor e simplu. Dar nu ușor. Cea mai grea parte este disciplina necesară pentru a face lucruri obișnuite o perioadă foarte lungă de timp, chiar și atunci când rezultatele abia se observă. Când spun că trebuie să iubești procesul, la asta mă refer. Poți să o faci când e greu? Poți să o faci când cei din jurul tău se opresc? Poți lucra la ceva suficient de mult pentru a-i da timp să se compună? Poți să continui când rezultatele nu sunt vizibile? A-ți imagina succesul e simplu. A merge spre el zi de zi e greu. Rezultatele extraordinare vin de la oameni obișnuiți, cu o disciplină neobișnuită.