Mesajul și Mesagerul în Economia Conexiunilor
Deseori oamenii nu reușesc să separe ideea comunicată într-un mesaj de persoana sau entitatea care o transmite. Judecă o idee nu după meritele ei, ci după părerea pe care o au despre persoana care o spune. În lumea noastră incertă și ambiguă, MESAGERUL DEVINE MESAJUL. El este cel care crește puterea mesajului. De aceea, conectarea cu mesagerul a devenit mai importantă decât mesajul în sine. Să explorăm efectul mesagerului asupra mesajului. Trăim într-o lume în care faptele dovedite și datele verificabile sunt disponibile tuturor. Atunci de ce suntem influențați de detalii aparent irelevante, cum ar fi aspectul unei persoane sau starea ei financiară, indiferent dacă avem sau nu încredere în ceea ce spune, indiferent de înțelepciunea sau prostia afirmațiilor sale? Răsunsul este că nu reușește să se CONECTEZE cu ceilalți. În calitate de vorbitor profesionist și antrenor în comunicare, am văzut oameni care oferă conținut de calitate, dar care refuză să-și arate umanitatea. Sunt percepuți ca fiind reci iar mesajul lor ajunge greu la public. Pe de altă parte, am văzut și comunicatori care împărtășesc din plin cine sunt, fără a oferi însă conținut semnificativ. Sunt percepuți ca aroganți și însetați de auto-promovare. Calea este: să oferi conținut captivant și să-ți comunici umanitatea. Să oferi informații valoroase și ”să fii” – adică să știi să te conectezi cu tine firesc, să reușești să te conectezi cu ceilalți la fel de firesc, iar oamenii îți vor răspunde din toată inima. Majoritatea oamenilor sunt mai preocupați să furnizeze conținut decât să creeze o conexiune cu ceilalți. Conexiunea este mai grea. Dar dacă te conectezi cu umanitatea ta și o transmiți și celor din jur, oamenii vor absorbi mai profund cuvintele și mesajul tău. Să-ți lași la vedere umanitatea înseamnă să creezi un spațiu în care te vei simți vulnerabil, dar așa ne conectăm – prin vulnerabilitatea noastră. Iar dacă reușești, înseamnă că ți-ai permis să fii mai îndrăzneț să stai în fața oamenilor și să livrezi conținut care onorează umanitatea pe care o aveți în comun. Părăsim economia industrială și intrăm în economia CONEXIUNII. Sau, cum spunea Seth Godin, “We are leaving the industrial economy and entering the connection economy.” Acesta e viitorul.
Comunicare în vreme de Covid
O singură voce medicală. Una singură. Doar un SPECIALIST ar trebui să facă declarații publice referitoare la impactul Covid-19 și la cum se răspândește. În niciun caz președintele, că nu are pregătirea necesară (vezi bâlbele de zilele trecute). Și nici prim-ministrul. Și e OK că nu știu să explice sau că nu înțeleg toată dinamica din spatele Covid – nu ăsta e rolul lor. Iar vocea medicală sau vocea științei să poată, în orice clipă, să ajute poporul să înțeleagă realitatea pandemică. Adică să poată răspunde la orice întrebare pe acest subiect. CE se întâmplă, CUM se întâmplă și CARE e Impactul. Simplu, pe înțelesul tuturor. Claritatea are întotdeauna prioritate. Prin informațiile pe care le oferă și prin felul cum le spune, să dărâme bariera dintre lumea științifică și publicul larg. Pe măsură ce COVID-19 se răspândește, la fel se răspândește și dezinformarea. Atunci când informațiile nu sunt exacte, transparente și clar exprimate, creierul uman completează știrile. Cum? Își imaginează diverse scenarii. Nu știm exact cum va fi viitorul. Nimeni nu știe, multe lucruri sunt în afara controlului. Dar este obligația autorităților să ofere o perspectivă, scenarii clar explicate și clar comunicate.
Reziliența sau Un alt tip de rezistență la stres
Un nou cuvânt e din ce în ce în ce mai prezent în vocabularul nostru: Rezilient care înseamnă mai mult decât ”a rezista”. Înseamnă, mai degrabă, ”a ricoșa”. Dacă în Martie, mulți dintre noi am sperat că va fi o criză temporară, pe măsură ce au trecut lunile ne-a devenit clar că situația asta nu va trece prea repede. Și am înțeles că trebuie să ne dezvoltăm un alt tip de rezistență la stres – care presupune anumite tipare de gândire care să ducă la cultivarea unor obiceiuri pe care să ne concentrăm. Obiceiurile sunt diferite de la o persoană la alta însă e important să poți recunoaște ce simți de fapt: neputință, furie, supărare, teamă? Apoi află cum se simt și cei din jur. Vei descoperi că nu ești singur. S-ar putea să mai funcționeze: Acceptă că nu poți controla totul Renunță la comportamentele și la relațiile toxice Fă diferența dintre Urgent și Important Construiește relații solide Ai grijă de programul tău zilnic (somn, mișcare, alimentație) Fii vizibil și Comunică clar Fii flexibil și nu-ți fixa obiective imposibile Dacă vom practica toate acestea o perioadă, le vom transforma în obiceiuri. Orice obicei este un comportament. Și orice comportament comunică ceva despre noi.
Spune-mi pe numele meu
Dintotdeauna, oamenii au avut o nevoie profundă de a numi: copiii, bunicii (Papi), frații (Junior sau Cap de cauciuc), partenerul romantic (Honeybear), tehnologia (Siri), jucăriile, forțele naturii, florile, animalele de companie. A da nume indică nu doar afecțiune, ci declanșează legături afective cu cel numit, sentimentul că ceva e al tău. Rar primesc nume animalele pe care le creștem pentru hrană. Într-o lume plină de cuvinte, dăm nume pentru a: identifica menționa descrie simplifica organiza crea analogii și, cel mai important, pentru a îmblânzi. Să ne oprim puțin asupra celui din urmă aspect. Dacă celelalte sensuri facilitează îmblânzirea, actul de a îmblânzi e profund. Când îmblânzim ceva, ni-l apropiem, creăm legături emoționale. „Pentru mine, ești doar un băiețel la fel ca alți băieți. Nu am nevoie de tine. Nici tu nu ai nevoie de mine. Pentru tine, sunt o vulpe ca alte vulpi. Dar dacă mă îmblânzești, atunci vom avea nevoie unul de altul. Pentru mine, vei fi unic. Pentru tine, voi fi unică.” – Vulpea către Micul Prinț – Antoine de Saint-Exupéry, ”Micul prinț” Cuvintele au semnificație iar numele au sens, care provoacă asociații, emoții (uneori chiar bariere). O vulpe este doar o vulpe până când o îmblânzești… ”Dar apoi vom avea nevoie unul de celălalt.” Cât despre oameni, numele este cel mai dulce și mai important cuvânt, în orice limbă. Și e important să ni-l amintim. Rostind numele celuilalt, îi spunem, de fapt, că e important pentru noi, că înseamnă ceva și, astfel, reușim să ne conectăm mai ușor.
Mecanismul Negării
Mă întreb dacă tot ce știam despre comportamentul uman nu e cumva greșit. Dacă dorința de a trăi a oamenilor e atât de mare cum credeam. Zilnic sunt confirmate sute de NOI cazuri Covid-19. Alte sute de oameni depistați pozitiv circulă liber pe propria răspundere. Cifrele nu mai au ecou. Dacă mâine ar fi confirmați 5.000, nepăsarea în a purta mască ar fi aceeași pentru cei care cred că doar fără mască se simt în control, că virusul nu există, nu e așa grav ori că nu li se poate întâmpla lor. Pentru ei, costurile în a nu purta masca (le ia din libertate) sunt mai mari decât beneficiile purtării ei. Cred că în comunicarea rolului măștii s-a pornit cu stângul. Din Martie, mesajele controversate ale comunității științifice privind eficacitatea măștii (ba protejează, ba nu) au dus la dezbateri inutile și la neîncredere. La asta se adaugă exemplele unor politicieni sau vedete care nu au purtat mască în spațiul public – ”Nu-i văd pe ăștia purtând mască, deci nu-i grav” care au alimentat atitudinea sfidătoare a multora – ”Nu-mi spui tu mie ce să fac!” Adulților nu le place să li se spună ce să facă fără a înțelege motivele din spatele deciziei. Negarea e un mecanism de apărare extrem de puternic. Începe automat când cineva nu poate face față profunzimii și gravității unei situații.
Cu excepția proștilor, intelectul uman nu diferă prea mult
Sir Francis Galton (văr cu Darwin) a fost pionier în măsurarea inteligenței umane. I-a venit ideea să amenajeze un cort la târgurile locale și invita oamenii să afle informații despre ei contra unei taxe. Cum nimeni nu le măsurase corpul, subiecții participau la studiu și plăteau pentru asta. Destul de inteligent, nu? Azi pare ciudat dar pe la 1800 nimeni nu știa cât era de înalt, ce greutate avea, cât era de puternic, care îi era circumferința capului. Atributele fizice erau un pretext. Galton voia să le măsoare inteligența. Îi ruga să răspundă cât puteau de repede la unele întrebări și le cronometra viteza de reacție. În urma observațiilor și a măsurătorilor a scris 200 de lucrări și 9 cărți care tratează subiecte diverse: amprentele, criminalitatea și chiar eficacitatea rugăciunii. Favorita lui Darwin a fost ”Geniul ereditar”. După ce a citit-o, i-a scris lui Galton: ”Am susținut întotdeauna: cu excepția proștilor, intelectul uman nu diferă prea mult. Pe oameni îi diferențiază efortul și munca susținută.” Curiozitatea este o abilitate și un obicei. Iar orice obicei comunică ceva despre noi, este un COMPORTAMENT. Orice comportament e COMUNICARE.
În sandalele lui Einstein
Într-o zi, Einstein a intrat în magazinul prietenului său David Rothman și l-a întrebat daca are “sundials” (cadrane solare). Rothman a înțeles “sandals” și, fericit că îl poate ajuta, a scotocit prin cutii și i-a adus cea mai mare pereche de sandale pe care o avea. Erau de damă, nr. 11 (42,5). Au râs copios. Și pentru că sandalele i-au venit mănușă, le-a cumpărat fără rezerve. Fotografia este din 1939, Einsten este alături de Rothman și purta celebrele sandale. Se întâlneau deseori pe plajă în apropierea casei sale de vară din Long Island și aveau nesfârșite conversații. Vecinii spuneau ca își ocupa timpul navigând și cântând vioara (iubea acest instrument de la 6 ani). Nu a învățat niciodată să înoate. Și Rothman cânta la vioară, astfel că organizau serate muzicale, spre deliciul localnicilor care se adunau cu sutele să-l asculte pe celebrul om de știință. Einstein evita, cât putea, să poarte pantofi. Avea platfus, (motiv pentru care a fost respins de la efectuarea stagiului militar) iar pantofii și șosetele îi creau un disconfort teribil. Poți înțelege cu adevărat pe cineva doar dacă te pui în sandalele lui. E tot parte din comunicare – să asculți, să observi, să nu judeci, să nu râzi, să înțelegi. Sandalele au costat 2 dolari.
Mâinile și complexitatea umană
Când vine vorba de nonverbal, ne concentrăm pe chip, haine, postură… mai puțin pe mâini. Mâinile sunt foarte grăitoare. Nu pentru că ar arăta ce se va întâmpla în viitor – apanajul cititorilor în palmă – ci pentru că spun o întreagă poveste de viață. A privi îndeaproape mâinile cuiva, a observa degetele, venele, cutele și pliurile înseamnă a intra puțin în viața sa. Privește orice mână! Cândva a fost minusculă. S-a străduit să prindă o jucărie, să se agațe de mobile, degetele s-au chinuit să facă fundă la șireturi, să deschidă fermoare blocate, să închidă nasturi. Au fost încleștate de furie, unghiile au săpat în palmă momente de anxietate sau teamă (multe nemărturisite). Ne-au ajutat să învățăm să numărăm, au cărat greutăți, au făcut gesturi nepoliticoase trafic, au aplaudat. Au șters multe lacrimi, au mângâiat, au dăruit, au semnat documente, au atins alte mâini și chipuri. Au fost ținute odată de un părinte înainte de a traversa strada. Iar într-o zi, cineva le va plia cu grijă pe piept. Prin observarea mâinilor cuiva, simțim la nivel emoțional ceea ce, altfel, ar putea rămâne un simplu gând: că persoana din fața noastră este la fel de complexă ca și noi. Și că, la un moment dat, ne-ar putea întinde o mână de ajutor.
Întotdeauna câștigă cel care se adaptează
Darwin a studiat pe Insulele Galapagos 13 specii de cinteze – cunoscute azi sub numele de ”cintezele lui Darwin”. Prin anii ’70, câțiva cercetători americani le-au studiat, la rândul lor și au descoperit că, după 1 an de secetă, majoritatea celor care au supraviețuit avea ciocul mai mare decât celelalte. Așadar, forma ciocului s-a modificat, pentru a se potrivi cu sursele de hrană. În anii ploioși ce-au urmat secetei, numărul cintezelor cu ciocul mai mic l-a depășit din nou pe al celor cu ciocul mai mare. Iar la finalul altor ani secetoși, au sărbătorit viața cele care s-au adaptat mediului. Cercetătorii au mai remarcat că cinteze cu forma ciocului diferită se împerecheau, puii lor fiind mai puternici decât părinții. Cintezele nu s-au transformat în „ceva nou”. Tot cinteze au rămas. Cred că Darwin ar fi fost încântat să știe cum au evoluat. Și noi trăim un an ”secetos” și s-ar putea să fie urmat de altul la fel. De fiecare dată când ne gândim la ceva ce nu a fost posibil anul trecut dar este posibil anul acesta, poate ar trebui să-i acordăm atenție. Oricum, merită să încercăm!
Când întâlnirea virtuală s-a terminat
La sfârșitul întâlnirilor video, mă trezesc că flutur mâna în semn de rămas bun. Mă amuzam teribil că fac asta dar am descoperit că nu sunt singura. Cineva chiar a scris un cântec despre cum ne luăm rămas bun când comunicăm virtual. Suntem flămânzi după interacțiunea umană și ne adaptăm comportamentele în consecință. Când suntem față-n față, există semne sociale că întâlnirea s-a încheiat: ne uităm la ceas, la telefon, închidem agenda, aruncăm pixul în geantă, ne ridicăm, dăm mâna, uneori ne îmbrățișăm, ne mai amintim ceva …. X-ul prin care închidem fereastra sau aplicația prin care am comunicat nu poate înlocui toată această interacțiune. În plus, e mai plăcut să ieși din întâlnire cu un zâmbet și o fluturare de mână decât să te teleportezi busc din dimensiunea camerei virtuale în cea a casei tale. Parcă am parcurge o buclă și ne-am întoarce în copilărie când, bebeluși fiind, am învățat unul dintre primele semen ale limbajului – fluturam mâna în semn de despărțire. Fluturatul mâinii e un alt fel de a spune, simplu: Mă bucur că am fost aici si sper să ne revedem.